Spre deosebire de omul contemporan care, de la o anumită vârstă începe să-şi "ascundă anii", membrii societăţii tradiţionale îşi comunicau ei înşişi etatea printr-un cod de semne. 
    Vârsta era aducătoare de prestigiu întrucât cuvântul omului bătrân avea greutate, uneori era hotărâtor, în familie, sfatul obştii, în judecarea pricinilor, educarea copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. 
    Inevitabilul dezavantaj biologic era compensat prin asimilarea unor funcţii sociale care reaşezau generaţia vârstnică într-o poziţie avantajoasă sau, în ori ce caz, de egalitate cu celelalte categorii ale societăţii.