Fac nunta frumuşel, şi însurăţeii s-aşează în căsuţa lor. Îşi erau amîndoi pe plac, se înţelegeau în toate, numai nevasta avea un cusur: nu potrivea bucatele după gustul bărbatului. Şi doar se muncea ea într-o părere să-i nimerească odată placul, dar nu era chip, şi pace !
    — Degeaba ! Oricum îi întoarce-o, nu faci tu mîncarea cum o făcea mama acasă.
    Şi-aici bărbatul îşi sugea buzele ca după cine ştie ce bunătăţi. Din pricina aceasta, n-a mai fost trai bun între cei doi însurăţei. De la o vreme, după ce s-a mai învechit sita, nu s-a mulţumit numai cu gîlceava, ci au început a se mai lua şi de păr. Traiul lor se-năsprea pe zi ce trecea.
    O dată, femeia se ia cu treburile pe afară şi uită fasolele la foc, de au fiert pînă au ars pe fundul oalei şi s-au afumat.
    Biata nevastă nu mai ştia încotro s-o apuce de atîta supărare. Se gîndea cu groază la ce-o aşteaptă de la bărbat.
    Cînd i-a venit omul de pe unde fusese, i-a întins masa cu mare frică. Lăsase înadins uşa deschisă, ca să aibă pe unde-o tuli cînd o să sară cela s-o bată. Bărbatul, cum se pune la masă, prinde a înfuleca din fasole cu poftă mare, de-ai fi crezut că cine ştie ce bucate alese mînîncă. Îşi sugea gura la fiece înghiţitură şi se întorcea cu ochii lacomi înspre uşă, unde nevastă-sa rămăsese mică şi uimită, cu mîinele încurcate în şorţ.
    Mai pe la mijlocul mîncării, bărbatul, covîrşit parcă de recunoştinţă şi mulţumire, zice nevestei:
    — Bine c-ai învăţat şi tu să faci mîncare ! Acum îmi place şi mie. Uite, astea sînt bucate ca la mama...