Rămăsese un biet popă de sat văduv de tînăr.
    A stat popa, văduv o lună, două, nouă şi n-a mai putut răbda urîtul aşa singur şi, scriind la lege cum că popa să nu se mai însoare de apucă de-i moare preoteasa, ce se face ?... A început a se da pe lîngă muierile oamenilor din sat.  
S-a dat pe lîngă una, s-a dat pe lîngă alta, nu se prindeau vorbele popii neam, că era şi urît al spaimei.
    Într-o zi se dă pe lîngă una d-alea şiretele, de-i place să-şi bată joc de sufletul omului. I-a spus el unele, altele, cum s-o fi priceput, şi numai iacă femeia că-i zice:
    — Să stai diseară pe lîngă casă, şi d-ei auzi că fac „mi-ho-ho !”, să ştii că sînt singură şi să vii.
    Se prinse popa că vine.
    Nevasta, cum auzi că vine, se duse la bărbatul său — că era măritată — şi îi spuse cum şi ce fel vorbise cu popa şi se vorbiră cum să facă să-şi rîdă de el.
    Seara, popa da târcoale primprejurul casei, cînd auzi colo încetinel:
    — Mi-ho-ho !
    „Uf. Bine că mihăhăişi !" gîndi popa, căruia i se urîse aşteptînd. Şi intră în casă, puse potcapiu jos pe masă, îşi netezi barba şi se dădu să ia muierea de mijloc să o sărute şi el niţel. Cînd s-o sărute, aude colo la uşă:
    — Toc, toc !  
    — Aoleo, bărbatul ! începu a se tîngui muierea. Ne-a luat dracul !
    — Bîr !...
    Atîta zise popa, şi prinse a tremura de gîndeai că se prăpădeşte.
    — Ascunde-te, părinte.
    — Uuunde ?
    — După uşă, dă fuga.
...Aoleo, acum văd eu pe dracu... gîndi popa. Şi se ascunse după uşă.
    Deschise femeia, intră bărbatul înăuntru, se suci, se învîrti şi dădu, aşa ca din întîmplare, cu ochii de popă, pitulat după uşă. 
    - Dar asta...
    - Un călător, bărbate, zise nevasta. Ne-a cerut sălaş pînă mîine.
    - Păi, ieşi d-acolo, omule, ce stai după uşă ? 
    Ieşi popa. 
    - Măre, urmă bărbatul a zice, dar ce eşti aşa neţesălat şi nepieptănat ? Nevastă, fă de adă săpun şi pune oala să spălăm creştinu ăsta ! Ad´ şi ăl ciomag, să-l scuturăm niţel.
    Cum îi aduse nevasta ce ceruse, zise romînul popii:
    — Ia te-ntoarce, nene, să te scutur !
    — Lasă, lasă, om bun, lasă, zău, că mă scutur eu.
    — Nu, nu, las´ să te scutur eu, că nu poţi la spate.
    — Păi, dacă-i aşa, să-mi scot haina.
    — N-o mai scoate, că n-am cui, s-o prind.
    Se mai ciorovăiră ei, ăla că să-l scuture, ăstalalt că nu, pînă iaca nevasta cu apa în clocote.
    — Ei, dar întîi să te rad, şi te-oi scutura pe urmă, zise bărbatul.
    — Vai de mine, păi eu sînt popă, fiule, spuse popa de frica rasului.
    — Popă eşti ?
    — Popă, zău.
    — Apoi, ce să-ţi fac dar ?... Să te scutur nu vrei, să te rad nu vrei...
    — Ce-i vrea, fătul meu, numai nu mă rade.
    — Atunci, să ne rîşneşti o baniţă de făină.
    — Să vă rîşnesc.
    Şi rîşni popa şi îi dădu romînul drumu.
    Fugea popa, cînd a scăpat, de-i sfîrîiau călcîiele, iar cîinii se luaseră după el de sculase satul cu lătrăturile.
    Peste vreo cîteva zile, se întîlneşte popa cu femeia, la fîntînă.
    — Mi-ho-ho, părinte ! îi zise femeia zîmbind.
    — Mihohoi-te-ai, taică... Se vede c-aţi isprăvit făina; las´, c-am văzut eu pe dracu o dată... M-am săturat ! 



Dumitru Stăncescu, Glume şi poveşti, Craiova, 1895, pp. 29—32