Ce i-a năzărit unuia din ăşti de-şi calcă şi brîul ? ca... să se facă popă. Şi fuga la episcopie !
    Acolo, cum a intrat, tot aşa l-a scos... că nici o buche de carte nu ştia. Nu s-a descurajat şi, ajuns acasă, iar cu gîndul la popie. Şi iar la episcopie... Şi iar acasă apoi. N-avea noroc, şi pace !
    Dac-a văzut şi a văzut el că nu merge pe dreptate, ce-i dă-n gînd ? Îşi umple brîul cu aur şi iar fuge la episcopie. Acolo, ca şi-n rîndurile celelalte, cum a intrat — că bag seamă îl văzuseră destul de prost — i-au şi făcut vînt înapoi.  
    El atunci, ce face ? Mergînd alene către uşă, duce mîna pe la spate şi da drumul la un cap al brîuiui şi-l lasă să se tîrîie după el... iar aurul, zurrr ! se împrăştie şi umple episcopia.
    Atunci, episcopul de colo, din scaunu-i, sărindu-i inima, zice, schimbînd vorba, către cei de pe lîngă el:
    — Da vedeţi voi că omul ăsta nu e aşa de prost după cum îl credem. Uitaţi-vă cum calcă a popă ! Aşa e ?
    Ăi dimprejur ce erau să zică ? Răspund:
    — Aşa. 
    Şi-l strigă:
    — Ia vin´ încoa, măi omule ! Nu băgasem de seamă că ştiai să calci a popă.
    Şi episcopul dă poruncă, scurt:
    — Iaca, de mîine să fie popă ! Şi... popă l-a făcut.
    I-au pus culionul în cap, l-au îmbrăcat, l-au învăţat un „Doamne miluieşte” şi... popă a rămas. 
    Aşa era mai demult...


Dumitraşcu N. I., De-ale unui traistă-n băţ. Snoave, pilde fi glume, Bucureşti, 1934, pp. 11—12
culion — potcap mic, rotund.