Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i ţie. Băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pânză iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
    După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Când a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns:
    - Ce să-i fac ? Las´ să moară că-i bătrână şi i-a sosit ceasul. Am mult de lucru şi nu pot pleca.
    Pe fată a găsit-o suind schelele, cu pietre în poala rochiei. Când a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plângă şi a plecat într-un suflet acasă.
    Cum a văzut-o mamă-sa, s-a ridicat din pat, şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat apoi capul fetei între mâini, a sărutat-o pe frunte şi a zis:
    - Deşi el a uitat de mine în ceasul morţii, îl iert; iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu !
    Atâta a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a murit.
    În clipa aceea, fata s-a făcut albină iar băiatul păianjen. De atunci păianjenul trăieşte singur, fără fraţi şi surori şi fără părinţi. El fuge de lumină, îşi ţese pânza pe locuri întunecoase şi e tot posomorât şi supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi-l omoară. Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu toţi mierea pe care o adună. Casa îi este fagurul cel galben ca soarele iar din ceara albinelor, oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morţii şi se pun sub icoana Maicii Domnului.