Şoarecele s-a luat într-o zi la ceartă cu stăpânul casei. Omul îi imputa că i-a ros sacii, că i-a dat voie să mănânce din saci, că-i lasă chiar sacul dezlegat, dar să nu-i strice sacul.
    De la ceartă, la judecată; şi s-au dus la judecată. Acolo judecătorul a întrebat pe şoarece de ce a ros sacul.
    - Să vedeţi, domnule judecător - zice omul - i-am dat voie să mănânce cât o putea din sacul dezlegat dar el mi-a ros pe cel legat. Cică să ai milă de nevoiaşi ! Dacă nu-mi faceţi dreptate, lasă că l-oi da eu pe mâna pisicii, să-l înveţe puţină minte.
    - Domnule judecător - răspunde şoricelul de colo. - Eu vreau să nu mănânc strânsura altuia, ci vreau să-mi câştig hrana cu sudoarea frunţii mele. De aceea mi-a lăsat Dumnezeu dinţişorii ăştia, ca să rod cu ei. Eu mi-am făcut meseria şi am ros sacul omului. Nu vreau mâncare de pomană şi fără trudă, de la nimeni.
    Şi judecătorul a dat dreptate şoarecelui. De atunci el roade într-una; şi omul n-are ce face de ciudă. Doar pisica, când şi când, mai scutură cojocelul şoricelului nărăvaş.