Umblând prin satele de sub munte, am auzit o legendă pe care v-o povestesc aşa cum am aflat-o din gura unui bătrân din Cârţişoara...
    Într-o duminică, pe la mijlocul verii, se juca soarele în voie pe uliţele măturate de curând şi căsuţele văruite păreau şi mai albe în potopul de lumină.
    La o poartă, pe o bancă, un moşneag slab, adus de spate, stătea şi-i împletea nepoţelului un bici din cânepă veche. Lângă el, un câine dormea tolănit cu capul în bătaia soarelui.
    Din când în când, vedeai pe câte-o prispă femei scuturând, iar pe la ferestrele deschise răsăreau primăveri de fete ce îngânau doine cu înţelesuri, udând ghivece de flori.
    În liniştea aceasta nemărginită, încet, cu pasul rar, îmbrăcaţi în haine curate, oamenii, osteniţi după o săptămînă de muncă, cu copilaşi de mână, se îndreptau spre centrul satului, la horă. Bătrânii, adunaţi grupuri, grupuri, vor avea ce povesti din aducerile lor aminte. Cât priveşte tinerii satului, câte întrebări mute se topeau, înainte de începerea horei, în apele oglinzii aburite de respiraţia lor fierbinte !
    Fetele se adunau în casa cu oglinda cea mai mare şi se găteau îndelung, ajutÂndu-se una pe cealaltă, în mirosul tare de busuioc şi de naftalină răspÂndit de sub capacul lăzilor de zestre. Aproape de începerea horei, trâmbiţa lui Cioată învolbura neliniştite aşteptări cu sunetul ei tremurat.
    „Garanţii”, flăcăii cei mai de seamă ai satului, care arvuniseră de cu toamnă pe porumb, grâu şi mai puţin pe bani muzică, îi întâmpinau pe lăutari la marginea satului. De aici, până în faţa primăriei, unde avea loc hora, lăutarii cântau cele mai frumoase cântece pe care le ştiau. Şi hora se împletea firesc din braţe şi suflete. Picioarele jucătorilor dezlănţuiţi scriau cercuri focoase şi frământau ţărâna proaspăt stropită. Iile şi opregele îşi scânteiau fluturii în snopi de lumină, căciulile flăcăilor erau trase hoţeşte pe-o sprânceană sau împinse către cefele asudate.
    Se adunau ciopor copiii în jurul lăutarilor şi le urmăreau fiecare gest cu multă uimire şi neţărmurită atenţie.
    De pe o ulicioară răsări un om mărunţel şi cârn care se întâlni cu un altul, înalt şi cu nasul lung care tocmai ieşea din curte.
    — Bună vremea !
    — Bună să fie, că am fân pe brazdă.
    — L-ai culcat tot ?
    — Tot. Mai rămăsese un clinişor dinspre munte şi m-am repezit azi dimineaţă, de până-n ziuă, să-l mântui.
    Apoi, cel care zicea că a cosit de dimineaţă, se opri:
    — Da... tu ştii ? Ai auzit ceva ?
    — Ce ?
    — La capul satului...
    — Am auzit şi eu, drept e ? 
    — Dacă-ţi spun ! Am trecut pe-acolo... De fapt, eu am văzut de-aseară. L-am văzut când măsura  locul. Am crezut întâi că-i vreun inginer care-i cu măsurătorile. Veneam de la coasă şi el îşi măsura locul să-şi ridice comedia...
    — Cai o fi având ?
    - Văzui vreo două mârţoage la şerigla unei căruţe. Iar azi, în zori, când mergeam la coasă, era şatra gata, mă, parcă ieşise din pământ...
    - Te pomeneşti. Ce, cu comedianţii te pui ?!
    - Fel de fel de drăcii, ca să-ţi ia ochii. Cică toate sunt de câştigat. Ştii, ca la târguri.
    - Cum să nu ştiu... Când eram cătană, am câştigat un ceas...
    Mergeau amândoi înspre horă, mirându-se:
    - Apoi neamţul ăsta e al dracului. Se zice că are înăuntru nişte ochiane, vere, de te vezi pe lumea aialaltă !
    — O fi, că multe mai sunt pe lumea asta...
    — Mă, şi mai are şi două maimuţe !
    — Nu mai spune !
    Amândoi se opriră şi se uitau cu ochii mari unul la altul.
    — Maimuţe, oare ?
    — Vii ?
    — Să ştii că vin să le văd. Cum sunt ?
    — Aşa... ca omul, numai mai mici. Şi mai au haine roşii şi pe cap căciuliţe tot roşii şi flori la urechi.
    — Ei, al dracului neamţ !
    — Al dracului, zău.
    În vremea asta, neamţul se pregătea. O brodi pe când mergea lumea la horă, şi iată-l îmbrăcat în haine pestriţe, călare pe un cal numai osul, înaintând pe uliţa satului şi strigând cât îl ţinea gura. Chema lumea la comedie. Alături de el, pe jos, copiii lui, cu nasuri lungi de hârtie roşie, cu tobe atârnate de gât, mari de se împiedicau în ele şi le băteau să le spargă, de ieşiră câinii de prin curţi şi începură să-i latre. Părea că se prăpădeşte pământul.
    Pe cal, lângă stăpân, una la spate şi alta în faţă, cele două maimuţe jigărite, îmbrăcate în roşu, cu nişte căciuliţe mari, roşii pe cap, iar în urechi flori şi mai roşii decât căciuliţele.
    Neamţul striga, tobele bubuiau, câinii lătrau, maimuţele făceau fel de fel de drăcii, se dădeau peste cap, jucau, se scuipau şi se băteau peste umărul stăpânului. Lumea se prăpădea de râs. Ieşise tot satul. Aşa ceva nu se mai pomenise prin partea locului.
    După ce se duse până spre capătul satului, se întoarse şi se îndreptă spre şatra lui, pe care o clătina vântul. Acoperită cu o pânză înnegrită de vreme, de ploi şi spartă de vânturi rele, stătea comedia în marginea satului, fâlfâindu-şi un steag zdrenţuit sus, pe acoperiş. Doi câini cu panglici la gât o păzeau cu toată seriozitatea lor de slugi credincioase.
    Lumea începu să se îndemne şi parte intrase, unul câte unul, să se uite prin ocheanele fermecate. Maimuţele se jucau în faţă, iar se dădeau peste cap şi se luau la trântă şi lumea se veselea lucru mare.
    Un ţăran zise către altul:
    — Ce-ar fi, mă Ioane, să te trezeşti la miezul nopţii cu astea în pat ? Ha ?
    Ion se cutremură tot şi se scutură de parcă ar fi tăbărât pe el cine ştie ce lighioane.
    Cocoşii vestiră de mult miezul nopţii. Se ridicase luna de după păduri înălbind dealul de deasupra satului şi alunecându-şi lumina până spre casele risipite în vale. Era o tăcere pustie, tulburată din când în când de ţipătul înfiorător al huhurezului, care se pierdea departe, în adâncimea văgăunilor întunecate. Câte un câine lătra la lună, prevestind parcă vreo nenorocire. Satul dormea în lumina asta de vrajă...
    Sus, pe deal, doi ciobani stăteau de vorbă la un foc molcom. Cu saricile pe umeri, cu căciulile date pe ceafă, cum se aplecau din când în când să scormonească spuza, păreau doi vrăjitori aduşi de vânt ori cine ştie de cine în vârf de deal. Lumini şi umbre se jucau pe feţele lor asprite: acum erau rumeni, acum negri ca întunericul, după cum se ridicau şi scădeau flăcările. Şi păreau aşa de mari în bătaia lunii !...
    Pe o coastă mai încolo, turma de oi, adunată şi adormită, părea o pătură mare de zăpadă ce sta să alunece la vale. Mai aproape de foc stătea măgarul încărcat şi gata de drum: în zori, până se va face ziuă bine, ciobanul trebuia să ajungă în târg. Măgăruşul şedea nemişcat, parcă înţepenit şi privea drept înainte, ca un filosof ce încerca să pătrundă nemărginirea. Aştepta, desigur, ca ciobanul să-l înghiontească pentru a porni.
    Tot învârtind spuza şi mai aruncând vreascuri pe foc, ciobanii vorbeau cu glas scăzut:
    - Aşa a fost, mă, şi ce spun eu să ştii că-i drept... că mie mi-a spus-o unul care a fost acolo.
    - Ar cam fi vremea să porneşti, măi Ioane, îl întrerupse celălalt. Au cântat cocoşii demult de miezul nopţii şi, uite, găinuşa stă să treacă de culmea muntelui.
    - Lasă, că e vreme destulă. Doar merg tot la vale şi, când s-o face ziuă, ajung şi eu în târg.
    - Şi să vii mai devreme mâine, îi luă vorba celălalt. Să vii înainte de asfinţitul soarelui, că aş vrea să mă reped şi eu un pic la comedia aia... că n-am fost niciodată.
    - N-ai nicio grijă, vin eu. Da´ acum mai stau un pic... să-ţi povestesc... Cum zic, şi-a vândut sufletul necuratului şi acela l-a purtat prin toată lumea. Mă, şi „ducă-se pe pustii” i-a dat toate bunătăţile. Acum, după ce s-a săturat de toate, de nu-i mai plăcea nici plăcinta şi nici vinul, i-a scos necuratul în cale o fată. Da frumoasă, vere, de nu te puteai uita la ea. Cică avea un păr ca mătasea şi o salbă de aur la gât de făcea trei sute de galbeni...
    — Să tot trăieşti cu o asemenea minune...
    — Stai să vezi, că n-a avut parte ! Când îi căzu mai dragă fata, atunci i se împlini sorocul şi încă şi Scaraoschi, cu un tovarăş de-al lui, doi acum, îl bătu pe om pe umăr, uite aşa, şi-i zise: „S-a isprăvit ! Acum să vii cu mine”. Omul, că hâr, că mâr... degeaba ! L-au înhăţat împieliţaţii şi l-au dus pe sus taman la gura iadului !... Aici, toţi dracii mai mici, mă, au ieşit din gaura aia mare şi l-au luat în horă şi s-au pornit pe joc. Le ieşeau drăcuşorilor foc pe gură şi chicoteau, şi ţipau, şi urlau ...
    — Uite-i ! ţipă celălalt sărind în picioare ca ars. Uite-i !... între ei, ridicaţi în două labe, se încălzeau lângă foc doi drăcuşori îmbrăcaţi în roşu, cu căciulite roşii pe cap.
    Ciobanii, să înnebunească, nu alta. Saricile le alunecară de pe umeri şi căciulile de pe cap.
    — Doamne !...
    Drăcuşorii, pe lângă ei. Săreau şi se dădeau de-a roata. Unul luă o căciulă ciobănească de pe jos şi şi-o puse pe cap. Căciula îi cădea pe ochi şi drăcuşorul trecea aşa prin spuză şi ţipa, şi sărea, aruncând apoi căciula cât colo. Ciobanii scuipară în sân şi-şi făcură cruce. Dracii scuipară şi-şi făcură şi ei cruce.
    Ciobanii o rupseră la fugă, iar drăcuşorii după ei. Ciobanul care trebuia să meargă la târg, sări călare pe măgar, iar celălalt făcu la fel. Amândoi au început a îmblăti măgăruşul cu ciomegele. Dracii, şi ei, la spatele lor. Ciobanul din urmă, îngheţat de spaimă, l-a cuprins de gât pe tovarăşul din faţă, pentru că, la rândul lui, se simţea şi el cuprins de necuratul pe la spate. Unul din ciobani, cel din spate, căzu grămadă, leşinat de spaimă, iar celălalt, călare, coborî coasta în goana mare, cât poate să gonească un măgar bătut cu ciomagul. Maimuţele, căci ele erau, au căzut şi ele de pe măgar şi ciobanul a dispărut în umbră de pădure...
    Totul s-a petrecut în câteva clipe.
    Luna se uita nepăsătoare, poleind cuprinsul amorţit cu razele sale de argint şi scăldând în lumina ei de vrajă cele două maimuţe, revenite lângă foc, pe culmea dealului.
    De atunci, se spune, coasta de la poalele Muntelui Negoiul se numeşte Coasta Dracului.