Toamna sosise cu ploi mărunte.
    Numărul luptătorilor sporise iar iscoadele nu aduceau nicio veste îngrijorătoare. Legătura cu cetăţile vecine era pregătită, aşa că orice ce atac neaşteptat era cu neputinţă. Cel puţin aşa ajunseseră să creadă oamenii acestor locuri căci, de un an, decând cetăţuia lor de pământ şi piatră începuse să-şi semeţească zidurile, roiurile de năvălitori îmbrăcaţi în blănuri îi ocoliseră.
    La vremea când turmele de oi se întorceau din văile munţilor bogate în ierburi, conducătorul cetăţii îşi chemă oamenii la sfat.
    - Unii dintre voi, a zis el, doresc să se înapoieze la casele din vetrele naşterii. Pot merge acei pe care îi aşteaptă nevestele şi copiii iar feciorii din ceata de luptători şi primele două rânduri de cercetaşi vor rămâne de veghe.
    - Şi eu ce fac ? întrebă Cireşel.
    Din ochii lui curseră câteva bobiţe de lacrimi. Tatăl său picase în luptă iar mama îi era bolnavă, aflată în seama unor neamuri.
    - Tu ai să rămâi cu mine aici, până la primăvară.
    Copilul sărută mâna bătrânului înţelept.
    - Rămân, dar mă rog de îngăduinţă pentru a mă duce s-o văd pe mama, să se bucure sărăcuţa...
    Cetăţuia Şindioarei a fost făcută nu de mâna unor meşteri vestiţi aduşi de departe, ci de înşişi stăpânitorii ei, locuitori din satele crişene ascunse, în acele timpuri, pe dealurile Zarandului şi cele de la poalele munţilor Codru-Moma.
    Locul ei îl găsise un sătean din Berinderi, unul Ioniţă din familia Lucăceştilor, care se afla cu oile la păscut pe coama acelei movile de piatră şi lut de lângă dolma Crişului Alb. Stând el proptit în bâtă şi privind, în acea zi frumoasă de vară, către depărtările senine, văzu şi recunoscu trupul cetăţii Şiria. Deodată, strigă:
    - Hai încoace Cireşel, frumuşelule.
    Copilul chemat, venit şi el cu vaca şi viţeaua la păscut, se apropie în fugă, săltându-şi trupul subţirel peste tufele joase de făgete.
    - De ce mă strigaşi, bace Ioniţă ?
    Omul stătea cu mâna întinsă, arătând direcţia încotro trebuia să privească micul ortac.
    - Vezi tu acolo, departe, departe, pe dealul cel mare, o negreaţă din care curge o dârişoară de fum ?
    - Văd.
    - Negreaţa aceea e o cetate. 
    Copilul se uită mirat, ridicând umerii.
    - Şi ce este o cetate ?
    - O casă mare, mare de tot, în care trăiesc oşteni de pază şi luptă. Când se apropie prăpădul - cum se apropiară, mai în anul trecut, tâlharii călări de ne sfărmară ogrăzile şi ne luară turmele – pe cetate se aprind focurile vestitoare. Şi tot în ea se ascund femeile şi copiii.
    Cireşel nu se mai sătura să privească mogâldeaţa din depărtare închipuindu-şi-o ca pe ceva măreţ şi fără seamăn de frumos. Parcă vedea uşile şi ferestrele mari, suliţele şi furcoaiele ridicate în cozi lungi din creangă de tei şi paznici voinici cu mustăţi răsucite. Totul era strălucitor.
    - Şi noi de ce nu avem cetate ?
    Pe Ioniţă Lucaci, care, pe lângă meseria de păcurar, primise sarcina de a fi iscoadă, întrebarea îl tulbură în gândurile lui, fiindcă nu de puţine ori o pusese şi el altora. Se zicea că în timpuri trecute ar fi fost o cetate în apropiere, peste Criş, ce s-ar fi numit Butinca, fiind soră dreaptă cu cea a Clitului, Măgurii, Bodeştiului. Încâlci cum încâlci răspunsul:
    - Dragă Cireşel, noi n-avem cetate fiindcă n-am făcut-o. Ea nu răsare ca o ciupercă peste noapte. 
    - S-o facem !
    - Ai dreptate, s-o facem ! Prima dată chemăm lumea să hotărâm. Locul ei ar putea fi aici, în vârful Şindioarei, de unde se vede şi cea mai mică mişcare a străinaşilor.
    - Vreau să facem cetate, vreau ...
    Prin toate satele din jur a alergat copilul acela, anunţând oamenii să vină la marea hotărâre.
    După doi ani, cetăţuia a fost ridicată de mâinile celor peste trei mii de locuitori de toate vârstele. Nu era mare ca cele de la Dezna şi Şiria, însă cuprinzătoare pentru ceata de luptători şi meşteşugarii lutului şi lemnului. I s-a înălţat trupul din piatră şi chirpici, fiind acoperită cu ţiglă. De jur-împrejurul ei, străjuia un gard înalt, cu trei porţi: una către răsărit, către pădure; una la apus, spre drumul de căruţe, iar ultima spre Criş, unde se afla ascunzătoarea luntrilor. Lângă turnul de pază, se afla „cămara sării”, sarea cea scumpă şi căutată, adusă cu străiţele de la Radna şi Lipova.
    Mare le-a fost bucuria împlinirii.
    Cu ocazia unei petreceri, coducătorul cetăţii a fost ales bătrânul şi înţeleptul olar Carpine.
    — Acum, după ce ne-am ostenit, merităm să ne cinstim întru fala hărniciei şi a căsoaiei-cetăţi. Avem mâncare, băutură, de toate. Să se întindă mesele ! a poruncit el.
    Nu-şi termină bine vorba, cînd Cireşel, înfăţişându-i-se, căzu în genunchi:
    — Mă rog măriei-tale să fiu băgat în seamă cu rugămintea de a fi trecut în rândul iscoadelor.
    Bătrânul chibzui cât chibzui şi răspunse:
   — Dintâi ai să înveţi meseria de olar şi pe urmă vei fi ce doreşti. Nici un om al cetăţii nu va rămâne fără o anume lucrare, când atâtea griji ne apasă viaţa...
După petrecerea ce ţinu două zile şi două nopţi, fiecare om de pe Şindioara se afla la treburile sale. Sus, în atelierele înşirate pe lângă zidul de apărare, se lucra lutul în zeci şi sute de forme şi mărimi, dar mai cu seamă se făceau chiupuri pentru apa izvoarelor. În ultima cămăruţă se afla copilul cu visul său, alegând lutul şi frământându-l cu picioarele într-o ladă. Puţin mai târziu, mâinile sale modelau bulgări pe roată, ridicând oluri de o neîntrecută frumuseţe. Trei rânduri de brâuri le aşeza la mijloc, iar sus, gura vasului o potrivea mai lărguţă, cu buza aplecată, încrestând-o cu cuţitaşul de os. Ucenicia i-a fost scurtă şi drumul de meşter începu când a împlinit doisprezece ani.
    În clipele de răgaz cutreiera întinderile şi se oprea mai cu seamă la cel de-al doilea atelier, ascuns între lacurile şi arborii de la poala dealului, lângă albia Crişului. Lemnarii tăiau cu securea goruni uriaşi. Scobind trupurile lor, nu mai lungi de zece-cinsprezece paşi, le găteau pentru noul rost: acela de a aluneca pe apă.
    Ei nu ştiau că luntrile lor dintr-un singur lemn vor vieţui sute de ani şi vor sta mărturie urmaşilor despre învechite veacuri de istorie. Într-o zi, băiatul şi-a cerut voie să lucreze cu câteva din puţinele scule ale atelierului. I-au fost date şi, pe când îşi termină lucrarea, meşterul Tudoran îl văzu ascunzând ceva într-o tufă.
    - Ce pitulaşi acolo, Cireşel ?
    S-a fâstâcit, roşindu-se până în vârful urechilor şi minţi:
    - O nuia.
    — Cum o nuia ? Să văd !
    Tudoran scoase dintre crengile alunului un arc, mai multe săgeţi şi suliţe, aşezându-le la vedere. În vârful săgeţilor împlântase fier ascuţit ca acul.
    — Ce faci cu ele ?
    — Vreau să prind păsărele.
    Meşterul se scarpină în vârful capului, iar ochii îi sclipiră de bucurie. Luă arcul şi trimise o săgeată spre înaltul cerului.
    - Astea nu-s bune pentru bietele păsărele, ci pentru vulturii aducători de urgii...
    Nu termină vorba lemnarul şi o vulpe ieşi din vizuina sa, adulmecând aerul cu botul ei ascuţit. Cireşel luă arcul, ochind pe cumătra ce nu o dată dăduse târcoale pe la coteţele cetăţii şi o rostogoli pe panta abruptă a capătului de deal.
    - Aşa te vreau surato, aşa te vreau: ghem ! strigă tânărul vânător.
    - Măi, măi, ăi fi şi tu un năzdrăvan ! Chiar năzdrăvan eşti de ştii tu toate astea ! Acum ascunde-ţi averea şi când mai ai nevoie de câte ceva, pofteşte pe la noi. Vulpea du-o sus, s-o vadă olarii.
    - Am să-i spânzur pielea în turn, să-i plângă de milă cumetrele.
    Peste câteva zile, copilul îşi luă arcul şi săgeţile sale, despărţindu-se de cetate. Jumătate de drum o străbătu într-o luntre mică, din lemn uşor, vâslind şi cântând de răsuna întreaga luncă. 
    La vadul de jos, din dreptul satului Barda, peşti cât cotul săreau despicând luciul apei. Se opri lângă creanga joasă a unei sălcii. „Oare ce-ar fi să prind vreo câţiva, să-i duc mămucăi ? Dar cum ?” În luntre avea un coş de răchită, mărişor, în care pusese oale făcute de mâna lui. Îl goli şi, dezbrăcându-se, sări în apă lângă malul de pământ negru. Scotoci cu băţul prin gropanele mâloase, ridicând unealta atunci când simţea cea mai mică scuturătură. Apa, destul de rece, îl alungă cu cei câţiva peşti.
    Repede se îmbrăcă şi, când ajunse pe mal să se încălzească sub razele soarelui, o mână puternică îl înşfăcă de umăr:
    — Care e drumul ce duce la cetatea nouă ?
    Cireşel încercă să se desfacă din mâna necunoscutului. Zadarnic. Şi celălalt umăr îi fu cuprins la fel. Văzu că în jurul lui se află mulţime de duşmani cu suliţi, topoare, buzdugane. Un gând îl hotărî să-i poarte pe calea ce duce la locul ascuns al luntrilor, unde ar putea fi nimiciţi cu uşurinţă. Muşcându-şi buzele, răspunse:
    — Calea apei e scurtă, dar cu ce să mergeţi ? Am să vă duc pe cărarea luncii.
    — Tu ai fost acolo ?
    - Am fost.
    — Arcul cine ţi l-a făcut ?
    — Eu.
    — Minte, omorâţi-l ! se auzi o voce duşmănoasă din mulţimea de feţe negricioase.
    — De ce să mă omorâţi dacă vă pot fi de folos ? Eu mă joc, căutând peşti, adunând câte ceva de mâncare. Nu ne ajută nimeni dacă eu şi mama suntem săraci. Lumea pe aici e rea.
    Străinul cu porunca, un om înalt, cu ochii mici şi barbă ce-i umplea faţa, se apropie de micul prizonier legându-i, cu o frânghie, mâna dreaptă de cureaua lată ce-i cuprindea trupul.
    — Nu te omor, dar nici nu-mi scapi dacă nu ne duci unde vreau să ajungem. Mai întâi, vii cu mine să văd cum stau lucrurile mai pe-aproape.
    Căpetenia se întoarse, făcu câţiva paşi şi dădu câteva porunci pe limba lui, după care îşi lovi cu palma cuţitul lat de pe şoldul drept. Se urcară apoi în luntrea mică din care dispăruseră arcul şi săgeţile. Omul negru vâsli, ţinând mijlocul apei, către dealul Şindioara. La cotul mare al Crişului, Cireşel făcu semnul de atenţie iscoadei ascunse între sălcii. După aceea ajunseră la iazul ce făcea legătura cu lacurile de sub dâmba dealului.
    — Pe aici e drumul ascuns al cetăţii.
    — E păzit ?
    — A fost, nu mai este. Lemnarii au plecat la casele lor.
    — De unde ştii ?
    — I-am văzut când s-au dus.
    Străinul vâsli îndreptând luntrea pe iazul lat de patru paşi. Când trecură pe lângă stăvilarul de la lacul mic, copilul ridică mâna stângă şi apucă pârghia ce lăsă să cadă poarta grea între el şi vrăjmaş peste luntre. Din apa nu prea adâncă, Cireşel ieşi repede la suprafaţă, în timp ce căpetenia se zbătea, încercând să se apuce de bârnele lunecoase ale stăvilarului. Frânghia îi ţintuise de o parte şi de alta a despărţiturii, ca acel care striga să nu păţească nimic:
    — Ajutor ! Ajutor !
    Primul ajunse iscoada Ilarion care îi urmărise, apoi veniră luptătorii, lămurind totul în câteva clipe.
    — Îţi mulţumesc pentru ce ai făcut, copilul meu, zise Carpine, acoperindu-l cu toată dragostea lui. Tu ne-ai adus căpetenia, noi avem de lămurit ce urmează.
    Cireşel se rugă:
    — Să mă lăsaţi să-i aduc pe toţi aici, să nu mai scape niciunul din capcană.
    — Au să te omoare nevăzându-şi solul.
    — Căpetenia să-şi trimită semnul, rosti Ilarion.
    — Nu-l trimit şi nici nu ştiţi care e, zise prizonierul. 
    Copilul cetăţii îşi aduse aminte că, la plecare, străinul arătase celor rămaşi cuţitul pe care îl purta sub cureaua lată. Îl scoase.
    — Acum pot pleca.
    Degeaba se obosiră să-l oprească. Petre, că aşa-l chema cu advărat, se depărta, pierzându-se printre sălciile bătrâne. Numele de Cireşel i-l dăduse tatăl său pe când avea trei anişori, asemuindu-i obrajii micuţi şi roşii cu două cireşe.
    După cotul Crişului se pomeni în faţă cu un cârd de suliţi. Toate îl ameninţau, oprindu-l.
   — Unde ni-i căpetenia ?
    De obosit, copilul nu putu să spună nimic, dar arătă cu degetul către deal.
    — De nu spui îţi tăiem capul !
    — Aşteptaţi.
    — Cât să aşteptăm ?
    Furios, unul din barbari îl lovi peste spinare cu coada suliţei. Icnind, Cireşel se întoarse şi ridică cuţitul strălucitor în bătaia soarelui de după-amiază.
    — A spus să vă duc la cetate. A cucerit-o singur-singurel. Se hodineşte în turn, aşteptându-vă.
    Luară şi priviră obiectul ascuţit.
    — Ai dreptate. Şi zici că se află în turn ?
    — Îi plac frumuseţile pământului.
    — Du-ne !
    Pe cărarea îngustă mergeau unul după altul. Durerea legăna călăuza ca pe o ramură subţire de copac în bătaia vântului. Simţea cum i se moaie picioarele şi paşii îi erau tot mai mici. Înainta însă, înainta. La iaz căzu, spunând:
    — Nu mai pot, ajutaţi-mă să mă scol. Nimeni nu-i întinse mâna.
    — Acolo e dealul cu cetatea. Calea cetăţii este aceasta ce şerpuie printre lacuri şi duce în pădurice... Sus... Ajutaţi-mă, merg eu înainte. Sus ne aşteaptă...
    Hoarda năvăli spre locul morţii. Dintâi se încinse lupta aprigă. Până noaptea târziu se lămuri totul. Se câştigase prima mare bătălie.
    A doua zi, Cireşel se afla întins pe patul lui din olărie, înconjurat de oştenii celor peste o sută de sate legate întru apărare şi vieţuire prin petecul de pământ al Şindioarei. Carpine îi spuse mulţumit:
    — Eu te-am făcut olar, iar tu, pruncul nostru, îţi împlinişi visul de a ajunge micuţ oştean !