În casa bunicii Petriţa era mare zarvă. Unui nepot de-al ei i se născuse un copil şi bunica Petriţa trebuia să meargă să ia parte la primul scăldat. De dimineaţă toţi ai casei se învârteau în jurul bunicii ajutând-o să se pregătească. Ca să poată ajuta la scăldatul copilului, bunica Petriţa trebuia să se scalde ea mai întâi, altfel nu se putea apropia de leagănul copilului.
    Mama Catrina nora mai mare a bunicii, fiersese busuioc şi pusese apa înmiresmată în albia în care urma să se scalde bunica, iar nurorile cele mici scoteau hainele din ladă şi le scuturau deasupra sobei, să ardă toate relele, nici un gând rău să nu fie în preajma celei ce urma să le poarte.
    Bunica se aşeză pe scaun în mijlocul casei şi se lăsă pieptănată, îmbrăcată toată în alb; cu părul alb ca laptele desfăcut pe spate, părea o zână, O zână a zăpezii.
    Bunica se aşeză pe scaun în mijlocul casei şi se lăsă pieptănată de nora mai mare. Mereu i se părea că ceva nu e în ordine.
    — Strânge mai bine părul, Catrină ! Mama Catrina îl strângea.
    — Nu crezi că îmi împleteşti cosiţa din dreapta prea sus ?
    Nora mai mare îi despletea iar părul şi-i împletea coada mai jos. Niculiţă şi Anicuţa se învârteau în jurul bunicii Petriţa. Anicuţa îi aranja cutele poalelor albe.
    — Ce frumoasă eşti dumneata, bunică !
    Bunica Petriţa zâmbeşte şi cutele dinspre sprâncene i se desfac. Anicuţa îi mângâie mâinile bătătorite şi, văzând că stau nemişcate şi nu răspund, îşi apropie ea obrajii de ele, apoi îşi ridică uşor capul şi o privi.
    — Ce frumos miroşi dumneata, bunicuţă ! Ca o floare. Mâinile bunicii începură să mângâie creştetul cârlionţat.
    Niculiţă se aşeză pe un scăunel şi începu să sară cu el prin casă din loc în loc ca şi cu un căluţ.
    — Linişteşte-te, Niculiţă, că iar o superi pe bunica ! zise Catrina.
    - Bunică, îndrăzni Niculiţă, dumneata mergi cu sania ? 
    - Cu sania ! dragul bunicii.
    - Nu mă iei şi pe mine să mă joc cu Ionuţ ?
    - E prea mic, aşteaptă până mai creşte.
    - Dar la vară mă duci şi pe mine ?
    - Şi la vară va fi prea mic. Îcă nici n-o să coboare din braţele măicuţei lui. Trebuie să înveţe mai întâi să umble şi pe urmă. 
    Bunicul Macavei intră în casă şi se aşeză lângă foc.
    - S-a înăsprit gerul ! zise el. La noapte crapă lemnele în pădure. 
    Şi dete să-şi aprindă pipa.
    - N-aprinde buruiana dracului până ies din casă ! sări bunica.
    - Hî ! tresări bunicul Macavei înciudat. Numai tu trebuie să umpli lumea de miros ca o iederă !
    Bunica Petriţa nu-i puse vorbele la inimă. Se duse la oglindă, luă măghiran şi începu să mestece câteva fire şi să-l sfărâme în pălmi, învârtindu-se în jurul bunicului. Bunicul se face că strănută din cauza miresmelor dulci-piperate, iar copiii râd în hohote.
    - Bunică, începu iar Anicuţa, pe copil îl cheamă Ionuţ ?
    - Ionuţ cât va fi mititel şi Ion când va fi mare.
    - Dar dacă era fată, ce nume ar fi avut ?
    - Petriţa, zise bunicul. Pe toate fetele le-a botezat ca pe ea: Petriţa.
    - Aşa-i obiceiul în neamul nostru, zise bunica. E un nume venit de demult.
    - Bunicule, îşi exprimă Niculiţă nedumerirea, de ce nu se joacă şi copiii ca şi mieii şi ca şi iezii, imediat de cum vin pe lume ?
    - Întreab-o pe bunică-ta, zise bunicul Macavei, neputând-o ierta că-l oprise tocmai pe el să-şi încălzească sufletul cu două-trei guri de fum. Ea le ştie pe toate.
    Bunica se făcu a nu fi auzit spusele bunicului, îl mângâie pe Niculiţă care se apropiase de ea, tăcu o vreme, apoi...
    - Pe vremuri, când au fost făcute toate vietăţile ca să împodobească lumea, Vâlva Pietrelor a băgat de seamă că puii n-au vlagă destulă în oase şi a hotărât să le dea tărie de piatră. A strigat să se audă peste lume: „Ieşiţi şi aruncaţi-vă puii peste casele voastre !” Toate vietăţile au ascultat porunca Vâlvei Pietrelor şi au făcut întocmai. Ursoaica şi-a aruncat puiul peste bârlog, iepuroaica peste culcuş, oaia peste staul şi cum ajungea de partea cealaltă, cădea în picioare şi începea să meargă.
    Femeia a ieşit şi ea din casă cu copilul în braţe şi-l privea cum gângurea şi vrăjea din mânuţe. „Aruncă-l, femeie !” i-a poruncit încă o dată Vâlva Pietrelor. „Nu pot, i-a zis femeia, mi-e prea drag şi mă tem să nu păţească ceva !”. „Dacă ţi-e drag şi nu vrei să mă asculţi, poartă-l în braţe !”
    Şi de atunci femeia îşi poartă copilul în braţe un an întreg, până prinde putere.
    — Dar peste un an mă duci să mă joc cu Ionuţ ?
    — Te duc, dragul bunicii, te duc să vă cunoaşteţi şi să vă jucaţi, doar sunteţi de-un neam.
    — De-a Vântului ! zise bunicul râzând.
    — De-a Vântului ! întări bunica.
    Bunica şi-a luat pieptărelul, peste el cojocul, în cap, peste basma, şi-a înfăşurat năframa cea mare de lână şi se duse de se sui în sanie. Mama Catrina îi aduse coşul frumos învelit cu un ştergar vărgat cu dungi roşii şi i-l aşeză în sanie. Apoi îi întinse hăţurile. Bunica privi îngrijorată coşul.
    — Ai pus tot ce trebuie în el ?
    — Am pus.
    — Şi miere, şi flori, şi ban de aur ? 
    - Şi.
    — Ia-mă şi pe mine, bunică, până la marginea pădurii ! îndrăzni Niculiţă.
    — Hai !
    Niculiţă sări în sanie, bunica Petriţa mişcă hăţurile şi sania porni ca o pasăre uşoară mângâind cu tălpile zăpada. Pădurea se apropia văzând cu ochii. La Bradul Frumos bunica opri.
    — Parcă până aici ne-a fost vorba ! îi zise lui Niculiţă căruia nu-i venea să mai coboare din sanie. Întoarce-te repede acasă, să nu te întâlneşti cu vreo sălbăticiune.
    Şi calul începu să-şi sune clopoţeii iar sania speriată începu iar să zboare, iar în urma ei vântul ridica vârtejuri de zăpadă spulberată. Apoi pădurea de brad se închise ascunzând vederii sania, dar zurgălăii tot se mai auzeau zorind-o pe bunica Petriţa să meargă mai repede să aşeze albia pe masă, să fie Ionuţ om de vază; să-i pună în apă flori, să fie frumos ca florile; ban de aur, să fie bogat ca munţii; pâine, să fie bun ca pâinea; miere, să fie dulce la privit...