Îngemănat cu apa Suharului şi a Ostrei, Muntele de Aramă, lung cât cuprinde zarea, îşi înalţă spre cer nenumărate turle, precum zidăria unor cetăţi care stau înşiruite unele lângă altele.
    Acest munte, care se împreună cu cerul în baie de foc şi-n tremur de stele, are mare bogăţie în măruntaiele lui.
    În vechime - spun bătrânii — se scoteau din adâncurile lui, cu „pana de trăznet” — sapă lungă, ascuţită, tăiată din piatră — bulgări de aramă, de ziceai că-i aur curat.
    Sunt multe de grăit dar una de ţinut minte: Muntele de Aramă îi lada de zestre a neamului ! El cuprinde bogăţie pe care-o scoatem la lumină în timpuri de tihnă.
    Acest munte şi-a făurit zale şi scut pentru înfruntare şi stăvilire. De la poale încep pădurile, perie. Nu zadarnic se spunea: „în temei de codru des nu-i pârtie ca să ieşi”. Da, cel duşmănos n-avea pârtie de ieşire. Nici cărare, nici răzor, nici urme lăsate de cei păstori. Mulţimea copacilor stufoşi poticneau şi spăimântau. Apoi, spre stânci golaşe, numite „ciufe”, se înşirau minunate poiene şi, la urmă, fruntea cu cunună de soare. Ca să ajungi aici, unde se zărea mulţimea de frumuseţi, nu se poate. Eşti oprit, oricum te-ai întoarce, oricum te-ai răsuci, dacă nu eşti om al locului. 
    Acest munte, ce prinde zarea, este asemeni unei făpturi vii, o făptură cu putere de uriaş, uneori îmbunat şi alteori prins în aprigă dezlănţuire a răzvrătirii. Acolo unde fulgerele bat darabana, împlântând sfredele de foc, acolo unde bubuie şi troznesc trăznetele năpraznice, pământul pare că se împreunează cu cerul şi, din îmbrăţişarea de flăcări şi detunare, începe fierberea cea înspăimântătoare
    Domnii Ţării Moldovei, cu bună ştiinţă şi îngăduire, au dat învoire unor pâlcuri de oameni, care nu aflau pe meleagurile lor pământ atât de mănos, ape atât de bogate, lemnuri puzderie, să-şi găsească loc de aşezare în jurul Muntelui de Aramă.
    Adevăraţii stăpâni au fost la început un singur mănunchi din aceeaşi tulpină dar, cu timpul, s-au înmulţit şi s-au înfrăţit, alcătuind o întreagă lume de păcurari şi tăietori de lemne.
    Păcurarii mişunau cu stânele în susul muntelui iar tăietorii de lemne prin codri, care răsunau de pocănitul topoarelor şi acel nesfârşit îndemn „hăi-hăi”.
    La poalele muntelui s-au ridicat sate cu mărunte case şi, jur-împrejur, smulgându-se adâncii colţi ai rădăcinilor, s-au făcut pojghiţe de ogoare.
    Mai mare peste această lume era vornicul Ion Flocea, cel mai viteaz şi răbdător baci, strămoşul — spun hrisoavele — al celor din vârf de munte şi chiar al numeroaselor văi. Vornicul avea dreptul de a purta un anume fel de toiag, cu răboj însemnat pentru cei şi cele ce le diriguia. Povara răspunderii nu era uşoară. Vornicul hotăra pentru sate, pentru tăietorii de copaci şi pentru numărul abia numărat al păcurarilor. El îi alegea, cu mare chibzuinţă, pe acei care în desagi, cumpăniţi pe cai mărunţi de munte, aveau să ducă şi să negoţească bogăţiile de la stâne şi să facă schimb de sare, pe „dohot”, doctoria vitelor, sau pe oarecare blide, găvane, ciubere şi bărbânţe. Nu negoţeau însă de-ale îmbrăcămintei. Femeile rămase în sate întocmeau, după vârsta şi felul fiecăruia, trainice şi frumoase ţesături: sumane, traiste, cămăşi şi iţari.
    Pentru că era trebuinţă de făpturi zdravene, vânjoase şi cu isteţime de minte, nici băieţii şi nici fetele nu creşteau departe de greutăţile vieţii.
    Grosul feciorilor mişuna mai ales pe munte, şi era întocmit din păstori, baci, purtători, mulgători. Aceşti tineri veseloşi şi fără de-astâmpăr aveau deseori obiceiul să coboare în sate hăuind şi cântând cu haz viaţa pe care şi-o petreceau zi de zi...
    Mânarea turmelor din văile cu mărunte poiene, până la păşunile de pe frunţile înălţimilor, sau către adăpătoarele de lângă izvoare, aducea mare forfotire de viaţă. Mulţimea oilor — unele berce, arătoase şi creţe, altele oacheşe sau mărcuşe, puţintel pistruiate — mergea cătinel, scuturându-şi miţele lânei care le spânzurau până-n pământ. Dulăii flocoşi, aflaţi către marginile turmei, răsuceau capetele când spre oile care se răzleţeau, când către desişul pădurilor, adulmecând .
    Se auzea nu numai clinchetul tălăngilor, ca o ciudată cântare, ci şi încăierarea surdă a berbecilor breji, cu capetele închistrate cu negru şi alb care, ţanţoşi, ca şi cum şi-ar fi ştiut puterea şi menirea de a conduce turma, îşi încrucişau coarnele şi scurmau cu copitele ţărâna.
    În acest noian de lânuri ce făceau nor scămoşat, bacii, mânătorii, mulgătorii, cu sarici lungi, cu cojoacele întoarse cu blănurile pe faţă, cu căciulile cele stogoşate, se asemuiau unor berbeci uriaşi. Pe fiecare poiană se vedea un noian flocos în mişcare de coborâş şi suiş.
    Poienei păscute un an i se dădea răgaz de odihnă, aşa fel ca, atunci când venea timpul, iarba să fie deasă, verde şi înaltă, spre bucuria şi îndestularea oilor.
    Cu fiecare an ce trecea turmele se înmulţeau. Stânile se vedeau tot mai multe pe poieni.
    Colibele aveau laviţe de-a lungul îngrădirilor, vatră pe care ardea, cu neîncetată pălălaie şi împroşcare de scântei, lob de brad cu cetină pe ele. Bârnele colibei erau negre, precum întunecate erau şi straiele ciobanilor, cămăşile şi iţarii ţesuţi din cânepă şi fierţi în zăr şi ceruite cu grăsimea untului. Nu departe de colibă se afla „comarnicul” rece şi întunecat unde se ţin bărbinţe, putinele, cofee şi „fruptul” stânei şi îngrădirea din răzlogi, din trunchiuri subţirele de lemn, cu deschiderea pentru strungile oilor.
    Neînfricaţi, plini de seva voinţei şi mândri de a se asemui păsărilor cu zbor nestăvilit, păcurarii cântau:
                 „Munte, munte tare drag, 
                  Eşti bogat şi primitor, 
                  Le dai daruri tuturor.
                  Gâzelor le dai sălaş, 
                  Cuiburi puilor golaşi.”
    Muntele de Aramă se asemuia însă acelui prieten care nu-i lesne a-l cunoaşte. Trebuia să vieţuieşti, să trudeşti şi să treci toate încercările pentru a-l şti şi a-ţi găsi în el sprijin şi apărare.
    Flocenii stăteau măreţi pe acele întinse locuri, pe care le stăpâneau prin veche moştenire, dar şi prin neîncetată muncă şi chibzuinţă.
    Iată că s-au ridicat însă şi unii preamăritori şi jinduitori, chiar dintre cei din jurul muntelui, cei care ajunseseră mai bogătani şi care, cu cât mai mult aveau, cu atât flămânzeau şi însetau după cele ce erau ale altora. Puseseră aceşti nesătui de avere gând rău, să-i dezbine pe oameni iară muntele cu comori de aramă şi stâne bogate să le ia numai în a lor stăpânire.
    S-au ales atunci păcurarii şi tăietorii de pădure paznici şi apărători. În frunte l-au pus pe Vălenaş, pentru iscusinţa şi straşnica putere ce-o avea.
    La început, Vălenaş a fost vestit păcurar; păstorea turme nenumărate pe valea apei Suha şi le purta până hăt departe către valea Ostrei şi a Băişescului, de ajungea până la poienile care stau talgere pe frunţile munţilor.
    El era bărbat falnic şi frumos ca nici altul, de parcă fusese hrănit în pruncie cu „lapte din Lună”. Straiele lui ciobăneşti erau guba cu miţe lungi, ori cojoc zvârlit pe umerii largi, cu flocu lânei în afară, precum pielicelele oilor, dară ele păreau straie domneşti. Bâta lui, din lemn nestrunjit, numai din bardă cioplită, o învârtea între degete ca pe-un fus uşurel.
    Atâta tărie bărbătească se afla în el, că a rămas spre ştiinţă că Vălenaş, când păşea apăsat pe o piatră, aceea îndată crăpa. Când fiarele pădurii se îndemnau către ocolul turmelor, Vălenaş o dată striga şi ursu încremenea în două labe, iară lupul îşi dosea botul şi coada şi se tupila către văioage.
    Fetele, din satele presărate pe văi, gândeau către el cu ochii duşi către zări şi găseau pricină de a merge în codru, cu cofiţele, după frăguţe şi zmeură.
    Nu fără de pricină, atunci când Vălenaş la câte-o horă cobora şi izbindu-şi de pământ căciula, tocmită dintr-o blană întreagă, el chiuia:
                  „Eu sunt păcurar la oi
                   Şi nu dorm pe muşuroi. 
                   Eu dorm pe periniţe 
                   Trimise de la mândruţe.”
    Se tăinuia despre el că venise pe lume, de cum a deschis ochii, „cu fluieru-ntr-o mână şi cu bâta în cealaltă”.
    Venind vremuri grele, Vălenaş a rostit cu năduf şi durere:
                  „S-a zbătut frunza pe tău,
                   S-a schimbat binele-n rău !”
    Mulţi oameni tihniţi şi de ispravă au trecut atunci la haiducie, că trebuia să se afle braţe viteze, să apere comorile din pântecul muntelui străbun, stânele şi satele. Îl îndemnase la astfel de treabă cel mai vechi dintre baci, care a grăit cu glas tare, uitîndu-se cu neclintită privire către Vălean:
    — Vere Vălene, pune mâna-n şele şi cântă de jele, lasă ciobănia şi ia pribegia. Am trăit nesupăraţi şi nevătămaţi, dar, iată, ne aflăm hăituiţi şi-i trebuinţă de străjeri neînfricaţi.
    — Bădica Ilie, baci din neamul cel vechi al Flocenilor, nu te tângui, nu te jelui. Noi ceată vitează om fi şi unde asupritorii nici n-or gândi, acolo eu cu fârtaţii oi hi şi cele drepte le-om păzi.
    Vălenaş, căpetenie, se afla între mândri ortaci, şi părea că le cântăreşte puterile şi dârzenia.
Hău era cel de-o seamă şi de o tărie cu a lui; Cărbune, numai ochi de lumină, iară Ochincă şi Cotruţ, zidiţi din piatra tare a încercării şi neşovăirii.
    Aveau haiducii şi ajutoare; flăcăiandri iuţi de picioare şi cu braţe vânjoase, precum şi vârstnici, pricepuţi să deznoade şiretlicurile, semnele citite pe faţa ierbii, pe frunzarul copacilor, pe spinările vreascurilor şi pe negrul pământului.
    Păcurarii care luaseră calea haiduciei purtau iarna căciuli stogoşate şi înfoiate din blană de urs, că doară „nu suntem supuşi”, iar vara pălării mărunţele din pănură, prin care nu răzbea ploaia, acoperite cu zgărdiţe din mărgele, luate cu bună învoire de la gâtul fetelor, şi cu smocuri de pene de la păsările codrului, care parcă anume şi le ciuguleau de pe aripi şi le trimeteau către ei.
    De pe valea Ostriţei duceau veşti haiducilor doi băieţandri, care plezneau vântul cu nuiele de răchită şi se prefăceau a mâna oarecari cai, dară îşi răsuceau ochii şi îşi ciuleau urechile, gata oricând a spune despre oarecari ticăloşi şi despre oarecare potere strecurate de-a lungul pâraielor.
    Dinspre valea Băişescului mergeau, prefăcându-se a sufla din greu, doi bătrâni, moş Alexa şi moş Doroftei, culegând de ici şi de colo râşcovi, pâinişoare şi vinuţei.
                  „Voi doi bătrâniori 
                   De primejdie aflaţi 
                   De duşmanii cei dedaţi.
                   Nimic alta nu grăiţi, 
                   Numa mie-mi fluieraţi.”
    Moş Doroftei îşi avea casa măruntă sus pe un tăpşan de deal. Era el iscusit precum vulpea şi îndârjit ca mistreţul cel încolţit, că îi dădea frig de neîncredere până şi lui Vălenaş, când i se părea că-i glăsuieşte cu ocol şi cu înflorire. Tăindu-l cu ascuţişul privirii, haiducul îi spunea în acele clipe:
                  „Moş Alexă, barbă sură,
                   Să nu te prind cu minciună !...”
    Dacă Vălenaş avea şi n-avea toiag de încredere în moş Doroftei, era o pricină tulbure şi încurcată.
    Vălenaş-Fulg-de-Noapte alesese pe Floarea, fata lui moş Doroftei, să-i fie mândră de lume ştiută. Moş Doroftei îl îndemna pe Vălenaş, pe ocolite, să se aşeze ca om „cu muiere şi casă”.
    — Placu-ţi fata ? Plăcu ! răspundea tot el. Şi atunci, de unde atâta amânare ? Floarea tace, dară suspină şi se frământă.
    — Au intrat zilele-n sac ? N-a venit vremea să mă „priponesc”. Mi-e drag de Floarea ! Gata, asta-i !
    Floarea nu-i grăia c-ar fi grabă să facă nuntă. Dorea numai să-l vadă şi-i ajungea. El era soarele şi ea se înturna după pasul şi vorbele lui.
    Floarea ara naltă, cu mijloc subţirel, sub strânsoarea bârneţii. Cum purta cozi grele, adunate în conci, către ceafă, prindea pe obrajii pietroşi razele soarelui, ca şi picurii de ploaie, făcând-o să poarte pe buze un surâs necurmat. Ochii mari îşi aveau lumina atât de alergătoare, încât păreau să cuprindă orice, şi chiar ceea ce se găsea dincolo de vedere, ascuns în adânc.
    De când îl îndrăgise pe Vălenaş, şi el se vădea prins de aceeaşi simţire, Floarea arăta că numai din dragoste trăieşte. Îi căuta drumurile, bătea văile, suia povârnişurile. Nu se sfia să răzbească în toiul încăierărilor între cei ce împilau şi ceata lui Vălenaş. Râdea hohotind ca apa ce trece peste pieptar de stânci, când bogătanii îşi deşertau chimirele şi erau siliţi să înapoieze ceea ce luaseră cu silnicie.
    Floarea îşi vădea iubirea, care se dezlănţuia în ea ca un puhoi nestăvilit. Era ca şi cum pe marele şi întinsul pământ, de cele mai multe ori, nu se afla decât ea şi Vălenaş
    S-au tocmit pândari şi iscoade, care luau mincinoasă înfăţişare, că doar-doar l-or prinde-n capcană pe Vălenaş şi pe cei din ceata lui. 
    Ca să-şi afle vreme de odihnă, Vălenaş intra în scorţ de copac şi se culca pe pământ cu traista căpătâi şi baltagul la subţioară. Treceau cei ce umblau să-l găbjească, şi el de ostenit ce era, scufundat somnului, nici nu se clintea. Uneori, şi în leasă împletită din nuiele bine închegate, bine legate îşi afla cuib de odihnă, în frunzarul copacilor nerăzbiţi în desime.
    Când s-o aflat la o bătrână, împrejmuit de duşmani, altă scăpare n-a avut decât să intre în lădoiul pe care mogâldeaţa de femeie s-a încovrigat pe capac, prefăcându-se că se vânzoleşte sub ghiarele morţii.
    Cine mai era ca Vălenaş, ager ca vulpea, mlădiu ca şarpele, voinic precum ursoaica ce-şi apără puii ? Nimeni nu-l pleca, nimeni nu-l îngenunchea ! Sărea peste porţile cele înalte ale bogătanilor, de-a călare, şi dijmă fărădelegilor cerea.
    Când se ivea între cei oropsiţi, răsărea soarele, ca după îndelungată vreme de pâclă şi de ploaie. Fetele, vrând-nevrând, se pomeneau suspinând cu gândul către oarecare fecior, care măcar oarecum să-i fi asemănat lui Vălenaş, să fie la fel de chipeş şi de măreţ la făptură. Hora stătea pe loc, ca să-i facă lui şi Floarei loc pentru răsucirile şi năpraznicele lor tropotiri.
    Într-o zi, s-o aflat că pe moş Alexa l-o ridicat vătăjeii şi l-or pus cu mâinile şi picioarele în butuci, poruncindu-i să facă mărturisire despre drumurile şi ascunzişurile lui Vălenaş. Moş Alexa nimic nu dezvăluia, iară oamenii făceau strigare de mânie şi jale.
    Vălenaş nu ştia, nu aflase. El bătea potecile Muntelui de Aramă. În acea pustietate de codru, haiducul rămase neclintit când văzu un firuţ de fată, de-ai fi zis că-i Zâna Pământului. Era nepoata lui moş Alexa, floare abia îmbobocită, năltuţă, gingaşă, cu păr de borangic, lăsat peste umeri şi spate.
    — Ce-i, fată ? Te-ai rătăcit cumva ? o întrebă el cu glas atât de blând şi de molcom, că parcă nici nu şi-l cunoştea. I se părea că dacă ar glăsui altfel, fata s-ar speria şi s-ar năluci.
    Fata, împurpurată, îşi mişca buzele să vorbească, precum pruncii gata să plângă, şi abia îngăimă:
    — Sunt nepoata lui moş Alexa... L-au pus în butuci şi-l schingiuiesc !
    — Nepoata cui ?! Unde te-ai aflat ascunsă ? Care ţi-i numele ?
    — Verona.
    — Nu mai plânge, am eu grijă de el.
    Şi, cu mâna lui aspră, puternică, îndrăzni să-i şteargă lacrimile, ca şi cum ar fi îndepărtat rouă de pe firavă viorea... Apoi îşi puse două degete între buze şi fluieră de clocotiră văile. Îndată veniră către el doi din haiduci — Ochincă şi Hău.
    — Care-i porunca ?
    — Duceţi-o pe nepoata lui moş Alexa şi vegheaţi asupră-i. Eu merg să mă răfuiesc cu cei ce l-or pus pe bătrân în butuci !
    Şi Vălenaş-Fulg-de-Noapte dreptate a făcut. În butuci pe schingiuitori i-a pus şi, din averile lor, celor nevoiaşi a dat.
    Negru pe sat însă s-a lăsat, că moş Alexa, după câte pătimise, morţii a fost dat. Iară Verona, care de către el a fost crescută, fără de sprijin şi tutor rămase.
    Această grea întîmplare l-a dus pe Vălenaş la casa-cuib-de-vrabie din sus de priporul de pe valea Ostriţei. Vorbe blânde şi sfaturi chibzuite fetei împărţea. Şi el, cu ceata haiducilor, sub oblăduire a luat-o.
    Verona cea firavă, floarea de primăvară, cu ochii ei genaţi şi cu luminile prunduite cu stele de aur, la Vălenaş ca o minune privea, când sta să-i vorbească. Obrajii ca sub bătaia soarelui se pârguiau şi gura ca la prunci ce prind a gânguri se îmbumba.
    În trupul lui Văienaş mare fierbere se petrecea. Sângele lui curgea puhoi şi o slăbire îi subţia şi înmuia inima. Umbletul i se poticnea şi privirile i se înceţoşau, că oriunde se afla în oglinzile privirii chipul Veronei i se zugrăvea. El, care nu ştia a se da după păr, el care cumpănă dreaptă faptelor ţinea, acum găsea îndrituire pentru cele ce îi erau oprite. Astfel singur îşi grăia:
                  „Codru, cât are frunze pe dânsu, 
                   Nu poate crede la altu, 
                   Dacă frunza i-o pica 
                   Nu ştiu, crede-m-o ori ba, 
                   Dorul cel nou mă săgeată, 
                   Unde mă pitesc, mă cată, 
                   Mă cată şi mă găseşte 
                   Şi aspru mă pedepseşte.”
    Se afla ca şi cum două puteri vrăjmaşe l-ar fi sfârtecat, una zmucindu-l într-o parte şi alta împotrivă.
    Ocolea casa Floarei şi suia fugind priporul până la prispa pe care-l aştepta Verona. Când, după perdea de copaci a dat faţă cu Floarea, a stat să se cufunde-n pământ.
    — Vălenaş, bădişor, oare nu mi-ai spus că atâta cât va ţine lumea ta pe mine nu mi-i lăsa ?
    — Floare, mândră mândrulea, ce-mi grăieşti e-adevărat.
    Floarea nu se văicărea, că era prea mândră şi apoi se gândea să-i dea şi lui pas de răzgândire. Inima ei se-ndoia, dar nu se frângea. „Oare pe Verona o-ndrăgeşte ? Oare de dragul ei tânjeşte ? Oare ar fi cu putinţă ? Oare toate câte-ncolţesc cresc şi rodesc ?” Fără să vrea dinadins şi purtată de frământare şi îndoială, Floarea prinse să bată cărările codrului, ca să cunoască de-i dreaptă ori numai bănuială temerea ei.
    În mijlocul întunecat al pădurilor, acolo unde-i un rotogol de potecă printre bătrâni copaci, de i se zice Drumul de-a Ascunsa, în una din zile o zări pe Verona, cu o cofiţă în mână, mergând către locul unde se afla apa cea neîncepută de la Şipotul Haiducilor.
    Pitită după tufe de zmeură şi după crângătură de copaci mărunţi, Floarea îl văzu îndată şi pe Vălenaş.
    — Verona, nu eşti cea împărăteasă, dară dintre toate te afli cea mai mândră şi mai frumoasă.
    — Şi Floarea ? îndrăzni fata a-l întreba.
    — Floarea a fost şi s-a scuturat; m-am vindecat de dragul ce i l-am purtat.
    — Bădiţă, n-o hi cu păcat ?
    — Păcat nu e să greşeşti, ci să te amăgeşti. Pe tine mi te vreau soaţă şi să-mi spui ce ţi-ar dori inima.
    — Bade, când umbli în pădure, uită-te la un brad care-i ca tine de înalt şi fă-mi furcă din el. Şi când m-o prinde dor de tine, oi lua furca lângă mine.
    Vorbele fetei l-au prins pe Vălenaş în baie de fericire, că în ele se afla încuviinţarea iubirii.
    Floarea pe loc s-a prins de năpraznica lingoare a dragostei lui Vălenaş. Văzuse cu ochii, auzise cu urechile, dar tot se îndârjea să nu creadă, convinsă că o firavă făptură ca Verona nu poate iubi Vălenaş, şi tot către ea se va întoarce până la urmă.
    Moş Doroftei se încrâncenă de mânie, când băgă şi el seamă că Vălenaş o părăsise pe Floarea. În ochii lui Vălenaş a privit şi-n dreptate i-a grăit:
    — Ştiu toţi oamenii din sate amu, că de ce-ai jurat, nu te mai ţii... Mare blestem pe cel ce lasă ceea ce a iubit !
    — Moş Doroftei, nu uita că dragostea nu merge cu pas încet, ea vine iute, pe negândite şi te face nelegiuit.
    Păcurarii, înainte de a sui cu oile la munte pregătesc o petrecere unde vin fetele care de care mai arătoase şi mai măiestrit îmbrăcate. În ziua hotărâtă petrecerii, s-au coborât de pe văi oamenii la loc anumit cu scripcari şi cu cobzari. Feciorii chiuiau şi-şi aruncau tălpile către pământ, arătând că le arde de joc. Fetele râdeau chicotind, ascunzându-şi chipurile sub năframe. Începuse hora şi zdupăia glia sub tropotul picioarelor, când oarecare strigare se auzi:
    — Coboară şi Vălenaş cu ceata la horă !
    Îndată ce l-au văzut oamenii, care de care au strigat:
    — Vălean, Vălenaş ! Fulg de noapte !
    Haiducul se apropia cu mers falnic. Împrejurul lui se aflau ceilalţi tovarăşi ai săi, prinşi pe după umeri, ca şi cum încă din codru şi-ar fi început hora.
    Nu după multă vreme, la timp anume socotit, apăru şi Floarea, mândră ca o crăiasă. Era gătită ca pomul cel încărcat de floare care începe a se înturna şi a se răsucea. Purta minunate straie, de mâinile ei cusute şi de mintea ei izvodite. Iia era încreţită în jurul gâtului cu acea cusătură ce se cheamă „gura broaştei”, pe umeri avea altiţe, iar pe piept şi pe mâneci şiruri de cusături ca florile din poienile bătute de soare.
    La un moment dat, Floarea, chipurile, ca să-şi potrivească mai bine conciul cel greu, şi-a ridicat braţele.
    Un murmur de uimire s-a auzit atunci. Cusătura de pe o mânecă era altminteri decât pe cealaltă; iară horbota, care trebuia să se încheie la pumnuţi, la mâna dreaptă se făcea spumă, deasupra cotului.
    — Asta-i „cămaşă de mirare” ! scoase o adevărată strigare o bătrână care se legăna locului, cu ochii măriţi a cercetare.
    — De mirare !... De mirare... umbla vorba, ocolind roată oamenilor.
    Un ghimpe îi arici inima lui Vălenaş, iar în ochi îi luciră albăstrimi de cuţite.
    — Ziceţi, cobzari ! Ziceţi, scripcari ! Haida, Cântarea arcanului ! porunci el tare şi tunător.
    Lângă el se prinseră haiducii şi băitanii cei zvelţi şi voinici.
    Fetele, femeile, bărbaţii se îndepărtară.
    Feciorii în şirag, prinşi pe după umeri săltau, se pitulau şi se răsuceau. Şirul se asemuia cu încolăcirea unui şarpe uriaş, care zvâcnea, se întindea şi luneca când într-o parte când în alta. Vălenaş conducea Arcanul în aşa fel, încât capul şirului să nu se apropie de coadă, care se încovriga şi sărea.
    Era atâta voinicie şi atâta măiestrie în jocul acela bărbătesc, încât parcă nu vedeai trupuri, ci ochi, ochi mari deschişi şi inimi, inimi din care zbugheau păsări.
Strigătele celor care jucau duduiau ca tunetele:
                  „Haida una, haida două, 
                   Sus opinca, bate tare, 
                   Colbul din pământ să sară !”
    În toiul jocului, care părea luptă, trântă cu viaţa, bucurie şi jale, Vălenaş o zări o clipă pe Verona care, singură, rezemată de un mesteacăn firav precum era şi ea, îşi lipise obrazul de trunchiul alb şi privea cu ochii, ca două flori de soare.
    După ce jocul luă sfârşit, Vălenaş dădu să vină la Verona, dar fata dispăruse.
    Amăgindu-şi tovarăşii că ar fi zărit oarecare mişcare de primejdie, îi părăsi în grabă, cuprins de flăcări.
    Floarea, văzîndu-l că pleacă, rupând cale printre oameni, îi iese în cale.
    — Vălean, Vălenaş !...
    — N-am vreme a zăbovi...
    Haiducul trecu vârtej şi ea gândeşte s-o soarbă pământul !
    „Îi ştiu ascunzătoarea. Drumul merge cotit şi iese unde-i mormanul de vreascuri. Acolo să se aţină pândarii ! Acolo să-l ciuruie plumbii !” Floarea atâta hohotea, că văile se cutremurau şi, undeva în neştiut pierea !...
    Când s-a dat, lungă-prelungă trâmbiţare de jale, că Vălean-Vălenaş a picat ciuruit de plumbi, mare vaier s-a stârnit...