Demult, tare demult, în vremea când se aşeza temelie trainică Ţării Moldovei, în prăfuite şi galbene hrisoave se pomeneşte de Ţinutul Stulpicanilor şi al Poienilor, cuprinzînd munţi, ape năvalnice şi acele păşuni cu iarba până la genunchi, grasă, verde şi spuzită de flori, de nu ştiai bine de se văd albind florile, ori stânele, cu oile şi vitele dolofane. Pe vadurile apelor, prin lunci, nechezau herghelii de cai neîmblânziţi şi neîncălecaţi.
    Se spune în cărţile cele vechi, când Domnul dădea drept de stăpânire pentru vitejie şi credinţă unor sfetnici, precum că a întărit puterea asupra Stulpicanilor şi Poienilor sfetnicului Costan Negrilă, care, ciumpăvit de un braţ în bătălie, se trăgea să gospodărească pământul.
    Sfetnicul îşi dură la Stulpicani curte încăpătoare, cu prispă largă sub streaşină umbroasă, cu o uşă pentru oamenii cei buni către drumul cel larg, şi o altă uşă, ţinută în taină, unde găseau ieşire înspre codri cei paznici şi apărători.
    Boierul Negrilă avea mulţime de ajutoare la treburile cele multe ale gospodăriei stânelor, apelor şi pădurilor şi avea chiar oarecari robi, luaţi dintre tătarii năvălitori, care rămăseseră însă de bună voie.
    Mândria sfetnicului Negrilă şi a jupânesei Casandra n-o făcea întinderea pământului de sub oblăduire şi nici rodul adus prin bună chihzuire, ci inimile le umpleau de bucurie cei doi copii ai lor.
    Feciorul mai mare purta numele de Roman, după cela al unui străbun, că erau ei din viţă veche, de înrudire cu Domnul. Pe fată o chema Rucsandra, dar ea îşi dăduse alt nume. Era un boţ de copilă, când , întrebând-o narecare cum o cheamă, ea răspundea înfoindu-se:
    — Mă cheamă Negruţa ! 
    De atunci aşa îi ziceau şi părinţii şi aşa o ştiau şi oamenii.
    De necrezut era partea ce şi-o ţineau, unul altuia, aceşti fraţi şi grija ce şi-o purtau.
    — Ce cauţi, de stai în poartă, Negruţo ? o întrebau vecinii.
    — Îl aştept pe fratele meu. Îi văd mai întîi cuşma cu peana de vultur şi pe urmă mă uit la coama murgului şi la picioarele lui care bat ca ciocanele.
    De multe ori poate năbădăioasă cum era, încerca să se hărţuiască şi să se arate puternică şi isteaţă.
    De îndată ce venea frate-su, i se prindea de picior şi îl încolăcea cu braţele ca o volbură.
    — Hai, scapă de mine, dacă poţi ! Vezi tu ? Eu pot să mă bat cu oricine. Să mă iei ajutor, când  pleci să vezi stânele. Ştiu să fac mulţime de treburi...
    — Bine, te iau dar dă-mi drumul.
    După ce descălecă, Roman se opinti s-o ridice de subsuori. Cu toate că se făcuse naltă şi involtă ca nalba.
    — Ce-ai vrea tu să-ţi aduc de la târg, Negruţo ?
    Ea râdea cu capul spate, de-i spânzurau cozile cele grele împletite parcă din fuioare de aur. Îi spunea întotdeauna la fel:
                  „Să-mi dai, frăţioare, 
                   Două mături strălucele, 
                   Să mătur cerul de stele !”
    — Cui ai să-i mături stelele ?
    — Am să vâd eu, când m-oi face mare. 
    — Eşti mare, mare ! Ai şaisprezece ani. 
    — Ba-s bătrână, bătrână. 
    Şi Negruţa se gheboşa şi se schimonosea.
    De pe prispa cu foişor îi priveau părinţii, învăluindu-se unul pe altul în rourată bucurie.
    De îndată ce intra în ogradă, Negruţa striga spre robul tătar, ras în cap, care umbla pe urma paşilor ei, precum mâţa după mărunţei mâţişori:
    — Tărtăcuţă, leagă calul Porumb şi apoi dă-i apă proaspătă !
    Robul îndeplinea iute porunca şi apoi, uimit de frumuseţea Negruţei, se întorcea către locul unde se afla ea, ca floarea după soare.
    Roman simţea oarece neîncredere faţă de Tărtăcuţâ, dar îşi înlătură repede părerea.
    „Dacă n-am încredere, să-l îndepărtez. Dacă îl bănuiesc, la ce îl mai ţin în preajmă ?” îşi spunea el. Gândul acesta, însă, nu-l pomenea nici Negruţei, căreia îi şuşotea toate năzbâtiile şi toate cât e le afla.
    Într-o zi, Roman o învăţă pe Negruţa un cântec:
                  „Cine n-are dor pe vale,
                   Nu ştie Luna când  răsare, 
                   Nici noaptea cât îi de mare.”
    — Tu ai un dor, îi spuse fata, în timp ce repeta cântecul.
    — Poate...
    — Măriuca lui Cotruţ de la Suceava ? 
    — Poate... Ţie am să-ţi spun. Dar, mai îngăduie puţintel. 
    — Să n-aştept mult ! îl rugă ea, râzând cu dinţi de floare albă.
    Vremea nu doarme, ea se deapănă şi fuge undeva, unde n-o mai afli.
    Tărtăcuţă — robul tătar — de câtăva vreme parcă intrase în pământ. Nu putea fi vorbire despre vreo năpraznă că n-avea cum şi de la cine veni.
    — Unde o fi ? întrebă sfetnicul.
    — I s-a făcut dor de ai lui, îşi dădu cu părerea nevastă-sa.
    — Nu-i lipsea îndrăzneala ca să-mi grăiască !
    — Unde să-şi mai afle sălaşul, peste văi şi ape ? interveni Negruţa.
    — Nu zice aşa, că drumul cel tătărăsc se află aproape şi ei cunosc locurile, că năvala le-a fost destul de deasă, răspunse Roman. Mie, unul, nu-mi pare rău că a fugit. Nu-mi plăceau privirile lui... îmi pare rău doar de calul roşcat pe care mi l-a luat.
    — Nu-s păgubit de asta, să-l socoată simbrie.
    Într-o zi, când  peste pajiştile înflorate, întinse ca o nesfârşită pânzătură izvodită cu măiestrie, cerul era acoperământ albastru şi străveziu, Negruţa se afla pe colţul prispei, cu spatele lipit de stâlpul foişorului şi cosea. Din când în când ridica privirea către zarea îndepărtată, unde vedea scris în înaltul albastru falnicul munte al Băişescului.
    Cu închipuirea făurea acolo palatul unui fecior de împărat. Repede, însă, ca şi cum s-ar fi dojenit, îşi băgă până sub ochi pânza albă ca neaua şi începea să coasă.
    De după colţul casei se ivi Roman, îmbrăcat de drum lung, trăgându-l de căpăstru pe Porumb.
    El purta suman cu glugă şi buzunare adânci şi mâneci largi, împodobit la toate marginile cu zgărdiţe împletite, iar la piept cu canafi, pe care să-i îmbuce în copci, de-o fi vânt ori ploaie. Era încălţat cu cizme înalte. Pe cal cu spinarea lucie, de părea unsă, pusese cerga dungată cu alb şi negru, şi două straiţe umflate cu cele de trebuinţă.
    Negruţa, boţind pânza în poală, se înfoia de mândrie.
    — Arăţi precum ai fi fecior de împărat ! îi spuse ea, privindu-l cu lacomă bucurie.
    — Ce coşi ? Vreau să văd. 
    — Nu, nu vreau eu ! Numai când o fi gata. Roman, prefăcându-se că strânge chinga pe cal, s-a repezit către ea să-i fure pânzătura, să vadă ce coase.
    — Nu ! Nu ! striga Negruţa. Degeaba te învârţi pe lângă mine, ca musca-n ţilindru. Nu-ţi arăt ! Fac năframă pentru cel care mi-i drag.
    — Ţi-e drag careva ?
    — Mi-o fi... Ce-i ! 
    — Eu nu cred. De-ar fi, mie mi-ai spune.
    — Şi acu... încotro mergi ? schimbă vorba soră-sa.
    — Să văd stânele. Să duc oamenilor ce le trebuie. Îi cale lungă să iau la rând poienile cu turmele de pe măguri şi merg până departe, la Vadul cu stâncile plecate, de parcă se leagănă.
    — Mergi sănătos, Romane ! Şi... ce-mi aduci ? Mături strălucele, să mătur cerul de stele ?
    — De bună seamă ! Nu două, ci mai multe, să pice toate stelele.
    Rămasă din nou singură, alese aţele de mătase, ca să le îmbine între ele. Şi începu iarăşi să coasă cu multă migală. Avea atâta mulţumire în ea, încât cântecul, abia îngânat, veni pe buze ca apa ce izvorăşte din pământ. Scornea vorbele, cu gândul la fratele ei, care pornise vârtej, de nu se mai vedea nici colbul vânturat de copitele calului. Îi venea să râdă de ceea ce socotea a fi cântec şi nu erau decât vorbe înşirate.
    La celălalt capăt al prispei, cu spatele către drum, părinţii ei sfătoşeau, oarecum în taină, că ea asculta şi nimic nu auzea.
    „Ce-or gândi, oare ? Să-l însoare pe Roman ? Nu ! Nu încă, să mai rămâie încă cu mine.”
    Soarele, suit pe scara cerului, zvârlea oblu săgeţile de lumină şi căldură. Ograda, casa şi cei de pe prispă păreau încremeniţi locului şi poleiţi în aur. Era acea nemişcare când oamenii nu se arată, când vietăţile şi-au scurmat culcuş în ţărână, iar câinii s-au aciuit între tufele de agrişe, care înnegresc pământul de-a lungul gardurilor.
    Mâna Negruţei suia şi cobora, lungind şi micşorând firul aţei petrecut prin urechile acului. Gândurile ei adormiseră însă.
    În acea tăcere şi toropire, deodată, din către afundul pădurii, care se ţinea de-a lungul livezilor şi curţilor sfetnicului Costan Negrilă, se simţi o mişunare şi o frământare, ca şi cum pe locul acela s-ar fi stârnit un vânt. Îndată se auziră şi glasuri.
    — Tătarii ! strigă stolnicul.
    Dar până să-şi facă loc să prindă buciumul, ca să dea semn de restrişte, câţiva tătari, pe cai negri-tăciune, gătiţi cu fel de fel de podoabe şi ţarţamuri, şi intraseră năvalnic în curte.
    — Nu buciuma ! îi strigă Tărtăcuţă, cu mare plecăciune. N-am venit ca de obicei. Am venit cu poruncă de la împăratul meu să ne-o daţi pe zâna-zânelor, pe Negruţa ! O ducem la împăratul nostru, în grădinile lui.
    Boierul Costan se aplecă spre cei soli, cărora aurul nu le ascundea urâţenia. Ochii lor păreau făr-de-vedere şi de pe chipurile lor clămpăneau dinţi laţi, înşiruiţi de la o ureche la alta, a bucurie.
    — O vrem pe Negruţa, zâna-zânelor ! ţipau laolaltă cu Tărtăcuţă şi ceilalţi tătari. De nu ne-o daţi, facem pradă şi pârjol ! De-o luăm, cu voie, vă lăsăm daruri cum n-aţi mai văzut.
    Sfetnicul prinse buciumul cu singura lui mână dar nu apucă să facă strigare de primejdie, că tătarii îl şi legară în chingi late.
    — Ticălos de şarpe ! ţipă el către cel ce-i fusese rob.
    Tărtăcuţă, ca şi când nu l-ar fi auzit, îşi alese doi dintre tovarăşii lui, poruncindu-le să-şi scoată iataganele şi, dimpreună, intrară în casa plină de văicărelile jupânesei Casandra.
    Furioşi că nu o găsiră pe Negruţa, se întoarseră în ogradă şi, împreună cu ceilalţi tătari, luară drumul către stâne, unde bănuiau că fugise domniţa.
    În timp ce tătarii, înşiraţi unul după altul, suiau către măguri, Negruţa, sprintenă şi bărbătoasă, înainta prin întunericul şanţului bine ascuns şi mult întortocheat care ducea de la casă la stâne.
    De multe ori făcuse acest drum dimpreună cu Roman, care vruse s-o deprindă pentru vreo vreme de primejdie. Cu inima bătându-i, ca şi când ar fi fost hărţuită de lupi, ajunse la cea dintâi deschizătură, bine ascunsă în peretele şanţului, care ducea către imaşul unde păşteau caii. Aici îşi chemă calul, pe care-l botezase Sâmburel de Ziuă, neîntrecut în fugă, ca să ţină o bucată de vreme mersul pe vale şi apoi să suie către Vadul Haiducului şi pe drumul De-a Ascunsa, care duce către stâna cea mai depărtată, unde socotea că s-ar putea afla Roman.
    Scuturând coama, cu nările umflate şi botul deschis a bucurie, Sâmburel de Ziuă venea către ea, nechezând. Sub pielea calului, împestriţată cu negru şi alb, părea că furnică o nestăvilită poftă de a porni, depănând depărtările şi înghiţind norii.
    Negruţa sări, încălecă băieţeşte şi, cuprinzându-i grumazul cu amândouă mâinile, îl împinse uşor către muntele fără de drum, pe suiş pieptiş, prin iarba înaltă, pe pământ lunecos.
    — Hai, Sâmburel de Ziuă ! Hai Sâmburel ! îşi îndemna Negruţa calul, vorbindu-i ca unui prieten. Pe urmele mele vin tătarii. Vor să mă ia, să mă ducă omului acela hâd, cel cu capul ca o ceapă coaptă, cu picioarele strâmbe ca nişte găteje, cu mâinile lungi, de le spânzură. Nu mă lăsa Sâmburel !
    Sâmburel aleargă, lunecă, se cumpăneşte, dar, îndată sforăie, se învârtoşează şi urcă-urcă spre vârful unde se deschide poiana, întocmai ca un talger pus pe un trunchi de munte, noduros şi numai puţintel înclinat. Urca drum neumblat, ca s-o scape pe Negruţa de urmăritori. De pe muchiile stâncilor se desprind aşchii şi scapără scântei.
    Se aflau în acea pustietate unde nu se vedea aşezare de om, nu se auzea cântec de pasăre şi nici izbitura de topoare a tăietorilor de lemne.
    Spăimântată, Negruţa îşi lipise obrazul de gâtul calului, suspinând cu mare jale:
                    „Munte mândru şi frumos, 
                     Pleacă-ţi fruntea ta mai jos. 
                     Să se vadă sat cu sate
                     Şi să-l văd pe al meu frate !”
    Calul se smucea, se zbătea şi, fără să-şi mai primească strunirea, o ţinea drept către vârful muntelui care se vedea acum, ca şi cum ar fi fost descăpăţânat.
    Deodată, Negruţa ţipă ascuţit. De sus, de către locul spre care urcau, ea zări nu numai fuior de fum albăstrui, semn că acolo era stână, ci şi o trâmbă de colb către poalele muntelui, semn că tătarii se îndreptau tot aici.
    „Tătarii sunt pe urmele mele !” îşi spuse ea îngrozită. Şi din nou suspină cu mare jale:
                     „Sâmburel de Ziuă, înalţă coama rotată, 
                      Fă-ţi picioarele grămadă, 
                      De duşmani mă scapă !”
    Calul fugea, aripi prindea. Din trupul lui abur se răspândea şi inima atât de tare i se zbătea, încât Negruţa auzea i-o simţea, ca şi cum se afla în făptura ei. Se vedea scăldată în rece sudoare. Sâmburel gâfâia. Ochii fetei se înceţoşau, iar calul cel mândru se cumpănea.
    Ajunsă, în sfârşit, la stână, Negruţa şi-a văzut fratele ca prin sită întunecată. Era pe muchia prăpastiei, lucrând cu ciobanii la o stanişte, care să oprească vreo prăbuşire a oilor către afund.
    — Hai, Sâmburel, încă puţin şi-am ajuns ! îşi îndemna fata calul.
    Şi, deodată, Roman se trezeşte că la picioarele lui se prăbuşeşte Sâmburel de Ziuă. Trupul său umflat are tresărire de moarte.
    Negruţa, cu ochii afundaţi şi plină de sudori, abia poate să şoptească, încât  Roman, ca să-i audă vorbirea, trebuie să îngenuncheze, lipind urechea de buzele ei:
    — Tătarii, tătarii ! Au venit să mă ia roabă !
    — Priveşte-mi baltagul, Negruţo ! Pe tine te-oi apăra. Eu voi trâmbiţa şi s-or aduna păcurarii.
    — Nu, frăţioare, nu ! Pentru mine scăpare nu se mai află. Pe tine te-or răpune, turma ţi-or hărtăni, ţara vor pustii. Trâmbiţează tare şi către vale coboară. Adună pădurarii, cheamă ciobanii, tătarii cu baltagu-i doboară ! 
    Şi, înainte ca viaţa să i se stingă, ca flacăra luminării suflate de vânt, abia mai apucă să spună cu glas înăbuşit:
                     „Şi-acu, frăţioare, ascultă-mi rugarea.
                      Scoate-mi din urechi bumbuţii,
                      Pune-i la urechi la mieluţe.
                      Când, soarele o răsări.
                      Mieluşii s-or trezi,
                      Bumbuţii or zornăi,
                      De mine vor aminti...”
    Minunea, cu ochii, într-o clipă o vedea ! Din sângele Negruţei odrăsleau şi îndată înfloreau tulpiniţe. Se spuzea întinderea de flori roşii, de părea că valea era vatră de cărbuni.
    Florilor roşii le-au spus oamenii Bujori de munte, iar întinderii de către munte, Poiana Negruţei.
                     „Şi mieluşeii s-au trezii, 
                      Bumbuţii au zornăit, 
                      De Negruţ-au pomenit.”