» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la localitati
Dealul Polonic şi satul Strachina


    În sudul oraşului Dorohoi, la aproximativ un kilometru depărtare, se ridică Dealul Polonic (302 m altitudine), iar la 200-300 m spre sud-vest, cătunul Strachina. Mai departe, spre sud-vest şi vest, se întind pădurile de pe cumpăna apelor ce desparte bazinul Siretului de cel al Jijiei. Cu câteva secole în urmă, în aceste păduri hălăduiau în voie jivinele sălbatice dar şi oamenii oropsiţi de soartă care, în disperare, deveniseră tâlhari şi haiduci. Negustorii slavi, mai ales cei ucraineni şi polonezi, care cumpărau pe vremuri iepe din crescătoria de la Cobîla Dorohoiului, vecină cu satul Strachina, înspăimântaţi de vecinătatea codrilor, au dat vechii localităţi Strachina numele de Strahova (strah = spaimă, frică). Prin folosirea limbii slavone în scrierea documentelor, localitatea Strachina apare deseori cu numele de Strahova şi uneori Stracova.
    Forma curioasă a Dealului Polonic, văzut din centrul oraşului (un polonic cu partea convexă în sus), a vetrei satului Strachina (o depresiune ca o strachină uriaşă), a existenţei unor movile mari, ovale - ca nişte morminte uriaşe - din vecinătate, cât şi a unei întâmplări fantastice care s-ar fi petrecut aici cu multe mii de ani în urmă, au dat naştere unei legende care a încântat copilăria multora dintre dorohoieni.
    Se spune că demult, demult, ar fi existat o familie de uriaşi care trăia tocmai hăt-departe, spre miazănoapte. Acolo era ţara uriaşilor. Erau oameni foarte înalţi, mai înalţi ca cele mai înalte turnuri. Erau fioroşi la înfăţişare, cu pletele şi bărbile lor lungi, îmbrăcaţi în blănurile animalelor ucise. Dar pe cât erau de fioroşi, pe atâta erau de blânzi şi paşnici în purtările lor. Vorbeau domol, îşi iubeau copiii şi niciodată n-ar fi făcut vreun rău unor oameni obişnuiţi, ca noi cei de astăzi, dacă din întâmplare le-ar fi ieşit în cale. De altfel oamenii aceia nu se prea încumetau să treacă hotarele împărăţiei uriaşilor, unde domnea frigul şi întunericul. Căci prin părţile acelea - pe unde trăiau uriaşii - jumătate de an era zăvorât în noapte, iar cealaltă jumătate de an era ziuă dar o zi cernită şi ceţoasă care-ţi izea în suflet numai întristare.
    Familia de uriaşi se compunea din: tatăl, mama şi trei feciori. Tatăl şi cu feciorii se duceau la vânătoare, luptându-se cu sălbătăciunile mari, mamuţii cei cu colţii arcuiţi, rinoceri cu blană, urşii albi enormi şi fioroşi. Erau vânători vrednici şi pricepuţi, plini de curaj, îndemânatici.
    Numai cel mai mic dintre copii - care crescuse înalt şi voinic - era leneş cum nu se mai poate şi fricos ca un iepure. Cum dădea cu ochii de vreo sălbătăciune, fugea de-i sfârâiau călcâiele. Chiar animalele blajine îl umpleau de spaimă.
    De leneş ce era, cu greu reuşeau taică-său şi fraţii să-l trezească dimineaţa din somn pentru a porni la vânătoare. Uneori nici nu se mai osteneau să-l ia cu ei. Tot nu era bun de nimic. La mâncare însă era primul. Făcea maică-sa câte-o fiertură dintr-o halcă de urs, la care mai adăuga şi bucăţile cele mai grase ale altor animale ucise. Fiertura era turnată într-o strachină mare, mare cât un iaz de pe la noi. Şi când se întorceau vânătorii cu prada, se aşezau cu toţii în jurul străchinii, mâncând cu câte o lingură cioplită dintr-un trunchi de copac. Mezinul, rămas acasă, cu toate că nu fusese în stare să adune măcar lemne pentru foc, nu mânca cu lingura, ci cu polonicul, fapt pentru care ceilalţi copii l-au poreclit în glumă „Polonic fricosul”.
    Băiatul, aşezându-se la rând cu ceilalţi, îşi îndesa polonicul în strachină, luând cea mai mare parte din mâncare. Nici taică-său şi nici fraţii nu spuneau nimic, numai încruntau din sprâncene. Mama, dă, ca mama, îl lăsa în voia lui, cu toate că nici ea nu era mulţumită.
    Azi aşa, mâine aşa, până cînd tatăl şi-a pierdut răbdarea şi într-o bună zi când mezinul, luat cu de-a sila la vânătoare, dăduse bir cu fugiţii, iar acum îşi umpluse polonicul cu fiertură, i-a spus liniştit, dar hotărât:
    - Măi băiete, de leneş eşti leneş, de fricos eşti fricos, nici măcar nu eşti în stare să jupoi blana sălbătăciunilor ucise. Astăzi, cum am dat de urma urşilor pe zăpadă, te-ai făcut nevăzut. Dar de mâncat văd că ştii să mănânci. Nu ca noi cu lingura, ci cu polonicul. Ei bine, ia-ţi polonicul şi du-te în lumea largă şi unde îi găsi o strachină cu fiertură din care să poţi lua cu polonicul fără să-ţi zică nimeni nimic, opreşte-te acolo. Şi să nu mai vii acasă, decât atunci când te vei hotărî să agoniseşti alături de noi, cu trudă, vânatul cel de care avem nevoie pentru a ne ţine zilele. Iar de mâncat, să mănânci numai cu lingura. Du-te cu bine, fătul meu !
    Băiatului nu-i venea să creadă. Cum, chiar trebuia să plece ? Se uită la maică-sa dar aceasta oftă, lăsându-şi privirea în pământ. Cei doi fraţi mai mari se ridicaseră în picioare şi-l priveau liniştiţi, cu braţele încrucişate. Tatăl, cu barba-i mare şi argintie revărsată pe pieptul puternic, sta rezemat într-o ghioagă, aruncându-i o privire neînduplecată pe sub sprâncenele cărunte.
    Atunci tânărul îşi dădu seama că nu-i lucru de şagă. Se şterse cu mâna la gură, aruncând o ultimă privire, plină de tristeţe, spre strachina unde mai pluteau câteva bucăţi de carne şi, luându-şi ziua bună de la ai săi, se pregăti să plece.
    Maică-sa, miloasă, îi puse în traista făcută din piei o bucată de urs afumat şi un drob de sare.
    Şi plecă tânărul uriaş. Făcu câţiva paşi şi se întoarse să vadă dacă nu cumva îl cheamă cineva înapoi. Nu, nu-l chema nimeni. Atunci se aşternu la drum, spre miazăzi. Paşii săi răsunau adânc, făcând să se cutremure pământul.
    Când ajunse aproape de ţinuturile unde trăiesc oamenii obişnuiţi ca înălţime, aceştia, simţind pământul zvâcnind şi auzind dupăiturile, se speriară foarte şi se împrăştiară care încotro, căci îşi dădură seama că un uriaş vine spre ei. El nu le-ar fi făcut nici un rău dar fără voie ar fi călcat poate în picioare bordeiele şi le-ar fi înghiţit agoniseala hranei,
    Bietul uriaş mâncase jumătatea aceea de urs şi nu-i mai rămăsese decât drobul de sare. Îi era nespus de foame şi încă nu întâlnise strachina fermecată din care să poată lua fiertură cu polonicul pe care-l avea prins de brâu.
    Şi aşa se face că a ajuns el, tot mergând spre miazăzi, prin părţile noastre. Oamenii care-şi aveau sălaşurile prin poiene sau pe la marginea pădurilor din apropiere au auzit duduind pământul şi chiar au zărit iţindu-se pe deasupra copacilor coşcogeamitea namilă. Înfricoşaţi, au luat-o la fugă, ascuzându-se fiecare pe unde a putut.
    Dintr-o dată, uriaşul, dând cu ochii de un iaz mare, rotund, care-i amintea strachina de acasă, s-a oprit. Flămând cum era, n-a gândit mult şi scoţând drobul de sare, i-a dat drumul în iaz. Sarea s-a topit şi bietele vieţuitoare, obişnuite numai cu apă dulce, de îndată au pierit cu toatele. Peştii s-au ridicat la suprafaţă cu burta în sus, broaştele au căzut la fund, păsările de apă şi-au luat zborul părăsindu-şi cuiburile din păpuriş şi din stuf, iar racii şi tipării căutau să se afunde cât mai adânc în mâl.
    Tânărul uriaş, gândind că fiertura e gata, a luat cu polonicul o porţie bună din apa iazului în care vietăţi şi ierburi se amestecau laolaltă. Sorbi cu nesaţ şi i se păru cam prea sărată dar bună de mâncat. Mai luă o dată şi iazul scăzu la jumătate. După al patrulea polonic, nu mai rămăsese apă decât pe fundul iazului unde foiau racii şi tipării. Înfigând adânc a cincea oară polonicul, îl umplu cu apă în două cu mâl. Dădu să-l soarbă, dar, scârbit, răsturnă conţinutul polonicului ceva mai la o parte, unde se formă o movilă alungită.                                                 
    Un pârâiaş care alimenta apa din iaz se străduia să-l umple din nou. Zărind sticlirea undei, uriaşul zăgăzui cu polonicul său malurile iazului, scormoni în adânc şi scoase la iveală pământ reavăn ce mirosea a putreziciune. Răsturnă acest pământ în acelaşi loc ca şi pe primul, movila ţuguindu-se.           
    Mai încercă de câteva ori să-şi umple polonicul cu ceva hrană din iazul care devenise acum o adâncitură largă şi seacă. Nereuşind, uriaşul deşertă pentru ultima oară pământul din polonic peste movila care crescuse destul în înălţime şi, lăsându-se păgubaş de asemenea bunătăţi înşelătoare, părăsi aceste meleaguri care nu reuşiseră să-i ostoiască foamea. Îşi aducea aminte cu nostalgie de strachina aceea în jurul căreia familia sa se aciua pentru a sorbi din fiertura aburindă pe care plutea untura de-o palmă, palmă de uriaş.
    Grăbit, o porni spre miazănoapte făcând să tremure din nou pământul sub paşii săi. Polonicul îi atârna la brâu.
    Într-un târziu ajunse acasă, tras la faţă şi atât de slab încât devenise de nerecunoscut. Ai săi stăteau la masă. Împleticindu-se, se apropie de maică-sa, întinzându-i în tăcere polonicul. Neîndrăznind să ia parte la un ospăţ pentru care nu muncise, se aşeză la pământ, mai la o parte, cu capul în jos.
    Atunci taică-său îl strigă pe nume şi, făcându-i loc lângă dânsul, îi întinse lingura. Cu o privire plină de recunoştinţă, apucă lingura şi mâncă pe săturate. Ceilalţi se uitau la dânsul, dând compătimitor din cap.
    Se spune că din clipa aceea, cel mai tânăr dintre uriaşi se lecui pentru totdeauna de frică. Împreună cu tatăl şi fraţii săi luă parte la toate vânătorile, devenind în curând şi el priceput întru acest meşteşug şi niciodată, niciodată nu s-ar mai fi atins de polonicul său.
    În locul unde tânărul uriaş a scormonit pământul a rămas o adâncitură largă şi rotundă şi oamenii care au locuit mai târziu acolo au dat aşezării lor numele de Strachina iar dealul înalt şi alungit, situat nu prea departe, a fost numit Polonic, tot datorită formei sale, sau poate şi după porecla uriaşului care l-a creat.
    Uriaşii din legendă nu mai sunt. Nici ei, nici urmaşii lor. Au mai rămas doar mormintele lor - morminte de uriaşi - ce se văd în zare ici-colo câte unul pe dealurile învălurite din preajma Dorohoiului. Doar legendele ne mai amintesc de ei.


Elena Gutic, Octav Gutic - Locuri şi Legende - Din legendele Dorohoiului - Ed. Sport-Turism
Copyright © 2005—2021 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.