... A fost odată, că dacă nu era nu se povestea.. Şi nici eu n-aveam ce să vă deşir acuma din cele auzite...
    Povestea spune că trăia pe aceste locuri pădureţe de munte, de la cotul cel mare al Carpaţilor, un mocan bogat tare bogat, pe care-l chema Giurgiu.
    Avea numeroase turme de mioare împărţite pe stâne, fiecare cu ciobanii şi vătafii lor, un neam de oameni mărunţi dar iuţi şi sprinteni nevoie mare, care purtau de grijă boteelor. Avea mocanul nostru şi herghelii de cai, cirezi de vite cornute şi tot felul de dobitoace, care se întindeau cu păşunatul pe tot cuprinsul pajiştilor şi pe golurile munţilor, până hăt-departe.
    Sălaşul Giurgiului se găsea pe un podiş minunat, sub creasta Măceşului, un castel cu multe încăperi împodobite care mai de care cu straie şi scoarţe alese, în tot felul de culori şi forme, iar dedesubt cu un beci răcoros şi mare de puteai învârti carul cu patru boi împrejur. Iar la marginea de răsărit a poienii se găsea un loc cu apă limpede ca lacrima, înconjurat pe demargini cu un brâu de răsuri şi măceşi care înfloreau tot timpul, până toamna târziu, şi împrăştiau un miros îmbătător, mai dulce ca al trandafirilor.
    Giurgiu locuia aici cu nevasta lui şi cu cele două odrasle de fecioare: Muşa Mică şi Muşa Mare, frumoase coz şi harnice nevoie mare; că toată ziua roboteau fără pic de zăbavă, frământând caşul adus de ciobanii-pitici şi bătându-l la putini curate ori în burduşele, după ce Nerhana stropea frământătura cu felurite mirodenii şi cu descântece ştiute numai de ea, de le dădea mireasma florilor de câmp cu gust ademenitor. Se zice că stăpânirea Giurgiului se întindea peste toate plaiurile, până către îndepărtatul şi furiosul Olt. Din această pricină era greu să-l găseşti acasă iar fetele lui roboteau toată ziulica cu mama lor Nerhana, în răcoarea beciului şi, tocmai pe seară, cele două Muşe ieşeau – arareori şi cu mama lor – să se scalde în undele lacului cel înconjurat de măceşi.
    Pe ele nu le putea vedea nimeni, decât doar argaţii cei sprinteni şi mărunţi care aduceau întotdeauna fructul bogăţiei stânilor, acelaşi caş proaspăt şi dulce.
    Tocmai când frunzele codrului începeau să prindă rugină, turmele de oi, cu ciobanii cei isteţi în frunte cu stăpânul lor Giurgiu, porneau în călătorie lungă, către Ţara Codrilor, spre capătul pănântului, luându-şi mai întâi rămas bun de la Neharna şi Muşele stăpâne, spunându-le să-şi cresteze pragurile, că ei se vor întoarce doar când florile maiului vor îmbrăca iar plaiurile şi vor înveseli pădurile întinerite.
    Porneau acum cu măgarii încărcaţi cu tot felul de brânzeturi în burduşele şi budane până la limanul mării, unde se îmbarcau în corăbii cu oi cu tot şi lunecau apoi pe nesfârşite ape, până la hotarele însorite, veşnic călduroase ale lui Por Împărat. Aici descărcau poverile şi le dăruiau împăratului de la care căpătau învoire să-şi pască turmele prin ascunzişurile bălţilor, iar în primăvară se prezentau din nou împăratului ca să i se-nchine şi să-şi ia rămas bun. Acesta îi încărca cu daruri nepreţuite: fire de aur strălucitor, boabe de mărgăritar, mărgele roşii şi mărgean, şi alte nepreţuite comori, se înapoiau pe aceeaşi cale, înconjurându-şi cu bucurie turmele de oi cu mieluşeii cei proaspăt veniţi pe lume, în sunete de bucium, surle, zornăit de clopote, de talăngi şi nesfârşite chiote şi mare veselie.
    Şi vreţi să ştiţi ce făceau Muşele cu mama lor pe timpul iernii geroase, cu zăpadă grea şi viscole puternice ? Aflaţi că ele stăteau pe lângă foc, păzite cu mare grijă de o armată întreagă de pitici. Dar nu stăteau degeaba ci torceau lâna oilor, lucrând la împletituri de flanele sau ţeseau alte haine de îmbrăcăminte pentru cei ai casei şi slugile lor. Mai ţeseau şi pânză de borangic subţire şi albă ca spuma laptelui, pânză de in ori cânepă, de făceau velinţe şi scoarţe meşteşugit alese, de să tot stai să priveşti aşa frumuseţe şi să te minunezi... 
    Aşa se petrecea viaţa în lumea oierilor de pe atunci. Muşele cu mama lor trebăluind gospodăreşte în casă iar mocanul nostru cu ale sale, bătând mereu drumuri lungi, când la deal şi când la vale, după placul dumisale. Dar şi oi ca ale Giurgiului nu găseai, oricât ai fi cătat tot pământu-n lung şi-n lat. 
    De la o vreme, pe Giurgiu îl împresurară tot mai mult gândurile cu griji şi necazuri grele, temându-se de câte toate se putea aştepta un om cu două fete de măritat şi cu atâta stare, de care se dusese vestea în lume.
    Odată, într-o zi de vară călduroasă, cele două Muşe ieşiră la ceas de seară să se scalde. În vreme ce se bălăceau în apa cea limpede, auziră dintr-o parte a tufişului un zgomot puternic şi o cârâitură neînţeleasă iar apoi un vultur bătrân trecu pe aproape de luciul apei şi se avântă în văzduh, fâlfâind aripile în unduiri puternice şi tari. 
    Înfricoşate, Muşele se îmbrăcară în mare grabă şi se întoarseră pe dată acasă, povestind cu sufletul la gură Neharnei, cele întâmplate cu îndrăzneala vulturului. Biata mamă de-abia le potoli spaima, spunându-le să nu se sperie de pomană, că aşa-s păsările cerului, stăpâne pe tot văzduhul cu zborul lor. 
    Peste noapte, Nerhana povesti bărbatului toată tărăşenia cu spaima fetelor.
    „Semn rău, nevastă !” făcu mocanul. Şi, nemailegându-se somnul de el, rămase cu gândul încărcat de griji. Deodată, prinse în auz un glas de cucuvae, care striga cu desperare: „Păzea Giurgiule, că în curând te calcă hoţii de la baltă !”.
    Vedeţi, dragii mei, uitasem să vă spun că Giurgiu avea darul de-a cunoaşte graiul tuturor animalelor şi al păsărilor cerului. Atât i-a trebuit să afle din gura cucuvaiei, că şi sări ca ars din aşternut, se îmbrăcă de drum lung şi, ieşind în prag, duse două degete între dinţi şi dete drumul unui şuierat scurt dar puternic. În faţă-i apăru pe dată o deşirătură de cal slăbănog, de să-i numeri coastele şi, îngenunchindu-i în faţă, rosti:
    - Porunceşte stăpâne !
    Giurgiu scoase din urechea dreaptă a calului un capăt de funie noduroasă. Rotind-o de trei ori pe deasupra capului, funia se prefăcu într-un frâu de mătase cu zăbale de argint şi strune de aur. Atinse fruntea, spinarea şi crupa slăbănogului şi, dintr-odată, acesta se prefăcu într-un armăsar negru ca pana corbului, zvelt şi sprinten, cu ochi vioi ca doi cărbuni aprinşi. Necheză puternic:
    - Sunt la porunca ta, stăpâne !
    Mocanul se aruncă bărbăteşte în şa dând pinteni armăsarului, poruncindu-i cu ton grăbit:
    - Ca gândul să mi te-aşterni la drum, să colindăm toate stânele !
    Aşa făcu. Şi calul scăpăra scântei în urmă-le.
    Giurgiu se sfătui cu ciobanii săi, ca pe dată să se înfăţişeze la palatul său o parte dintre piticii cei tineri, pregătiţi cu ghioage ghintuite, suliţe şi arcuri cu săgeţi otrăvite, că au de dat lupte grele cu hoţii cei răi care vor să împresoare aşezările, să-i fure fetele şi comorile. Ceilalţi pitici vor rămâne treji, să ţină rânduiala oilor, să apere stânele de duşmani şi de sălbăticiunile pădurilor. Numai la grea nevoie, când vor auzi chemare, să sară şi ei în ajutor pentru izgonirea furilor.
    Şi iată, în a treia noapte au dat buzna hoţii bălţilor. Lupta a fost crâncenă şi grea, că ostaşii Giugiului, care se găseau în aşteptare, la posturile lor de pândă, au tăbărât pe ei de i-au hăcuit pe rudă, pe sămânţă, iar până-n zori de ziuă învălmăşeala se isprăvise. Mulţi dintre hoţii bălţilor au căzut la pământ pentru vecie iar alţii au scăpat cu fuga, rătăcindu-se prin desişul codrilor. Doar puţini au mai reuşit să se întoarcă pe locurile lor.
    Între cei căzuţi în luptă s-a nimerit şi căpetenia hoţilor, un fel de han tătar al năvălitorilor şi asta i-a descurajat pe toţi ai lor, de s-au risipit ca puii de potârniche...
    Dar ce credeţi, că furii s-au lăsat bătuţi ? Aş, de unde !... Cei doi feciori ai lui han tătar, pe nume Furu Mic şi Furu Mare, plini de ură, au pus la cale o nouă ispravă. Mai întâi au chemat o vrăjitoare vestită din urdia lor, cerându-i să afle, cu farmecele ei, în ce stă puterea mocanului Giurgiu.
    - Puterea Giurgiului stă în iapa pe care o cheamă Zăbala, care în fiecare an dă câte o prăsilă de mânji năzdrăvani care se hrănesc cu jar şi cu focul trăznetelor din ciocnirea norilor, cai pe care nu-i întrece în fugă nicio altă vietate – fu răspunsul baborniţei.
    Când auziră cum stă povestea, cei doi fraţi dădură poruncă vrăjitoarei să facă, cum va şti ea, ca să dea de urma Zăbalei şi s-o facă să piară din herghelia mocanului, fără să-i mai dea de urmă.
    - Dar Zăbala e departe, tocmai lângă malurile Oltului şi e straşnic păzită şi apărată de herghelegiul Chilmiziu ! răspunse baba, tulburată.
    - Acolo să te duci şi să nu te laşi până nu vei face să dispară iapa afurisită, că bună răsplată vei căpăta de la noi ! porunciră fraţii.
    Şi zgripţăroaica, dându-se drept cerşetoare, s-a strecurat uşor printre oamenii mocanului, ajungând până la herghelia acestuia. S-a tot sucit ea încoace şi încolo, până ce-a zărit-o pe Zăbala păscând troscot la umbră de brazi. A cunoscut-o după nechezatul ei şi, apropiindu-se cu încetişorul, a scos din sân un şip cu apă vrăjită. Cum a stropit-o cu acele farmece, pe loc, iapa s-a prefăcut într-o apă curgătoare, limpede ca cristalul, vrăjitoarea blestemând-o să alerge mereu la vale, până la capătul pământului, fără pic de răgaz.
    Nu târzie vreme, mocanul primeşte veste de la Chilmiziu că pe Zăbala au furat-o hoţii şi, cu toată truda depusă în căutarea ei, n-a putut să-i dea de urmă, de parc-ar fi intrat în pământ... Giurgiu a fost cuprins de o supărare fără margini şi a poruncit să se înmulţească străjile.
    Cu ajutorul oamenilor a înălţat ziduri de apărare în jurul castelului, de unde să poată veghea zi şi noapte, iscodind văile şi potecile, să afle când şi pe unde vor năpădi oamenii bălţilor. Avu grijă să-şi ascundă comorile, îngropându-le sub zidul cerdacului, ca să fie în preajma lui şi să le aibe în supraveghere.
    Într-o noapte prinse a urla Brezău, câinele de credinţă al stăpânului. Urla de răsunau codrii până departe, prevestind a rău. Supuşii lui Giurgiu se înarmară care cu ce au putut, pregătindu-se de luptă iar când soarele s-a ridicat deasupra orizontului, văzură cu toţii un nor negru, pe care vântul îl mâna din urmă pe văile munţilor. Dar apoi desluşiră că nu era nor de furtună ci norul oştilor duşmane care veneau, veneau în goană nebună, cu zgomot de copite, ţipete sălbatice şi frământări, de se ridica colbul până la cer.
    Oamenii Giurgiului înconjurară cetatea iar el se sui şi fluieră să-i vină negrul, hotărât să se avânte cu el în luptă.
    Muşele alergară în grabă, îi căzură în genunchi şi-l rugară cu lacrimi fierbinţi să nu le lase singure. Muşa Mare îi prinse picioarele şi-şi plecă fruntea în jos, iar Muşa Mică se aruncă în braţele Nerhanei şi, amândouă, fiică şi mamă, se aşezară în calea Giurgiului, ca să-i taie drumul.
    Hoţii începură lupta cu ciobanii.
    Furu Mare se strecură cu o ceată de-a lui spre locul unde erau fetele Giurgiului şi, când ridică capul pe lângă zid, unul dintre ciobani îi repezi o ghioagă în creştet, de-l turti la pământ. Şi acolo a rămas fără suflare..
    Furu Mic, cu ceata lui, se îndreptă şi el spre zid dar Chilmiziu, care se afla în dosul zidului, l-a lovit drept la mir, doborându-l şi pe acesta, iar ceata i s-a risipit.
    Pe dincolo de cerdac s-a ivit o altă ceată de hoţi, care înaintau pe o cărare, spre ascunzătorile comorilor.
    În clipa aceea i s-a năzărit în faţa Giurgiului un om negru care i-a spus:
    - Giurgiule, comorile nu mai sunt ale tale. Acum sunt ale mele şi eu voi fi în stare să le apăr. Bine că nu ţi-ai legat sufletul de ele, uitând de cele două fete !
Arătarea aceea de om s-a mistuit într-o clipită iar în urma lui, din plin senin s-a stârnit o furtună năprasnică, de trosneau copacii pădurilor de vijelie, cu uruituri puternice, de se cutremura pământul din temelii.
    Pe locul luptei s-a deschis o gură de prăpastie pe unde ţâşneau flăcări şi un fum gros, cu miros de smoală şi pucioasă, ca şi cum iadul şi-ar fi căscat gura în acel loc, acoperind totul cu zgură şi cenuşă.
    La urmă, când toate s-au liniştit, o amorţeală a cuprins pe toată lumea: stăpân, slugi, şi năvălitorii ce năziseră la averile mocanului şi la fetele sale...
Giurgiu a rămas aşa, cu fruntea sus, cum l-a apucat furia prăpădului, cu fiică-sa Muşa Mare plecată la picioarele sale. Nerhana îmbrăţişată cu Muşa Mică iar Furu Mic şi Furu Mare – încremeniţi în pornirea lor spre fetele Giurgiului..
    Şi aşa sunt şi azi şi, dacă porneşti în sus pe Zăbala şi-ţi roteşti ochii, ai să-i întâlneşti pe cale.