De mult, tare de mult – spune povestea – pe vremea când pământul Vrancei era împăndărat de jur împrejur cu păduri străvechi, iar sălaşurile oamenilor, puţine la număr, se găseau răzleţite şi ascunse pe sub streaşina codrului, în apropierea cursurilor de apă, hălăduia pe aceste meleaguri un haiduc vestit, pe nume Bucur.
    Era o fire de muntean zdravăn, voinic şi puternic, crescut la umbra brazilor şi în vecinătatea sălbăticiunilor pădurii, de unde se deprinsese să fie dârz şi îndrăzneţ, mânuind cu destoinicie măciuca şi baltagul.
    Haiducul Bucur îşi avea ascunzătorile prin toate ungherele munţilor şi colinda mereu moşia Vrancei, de la un capăt până la celălalt, păzindu-i cu grijă hotarele, care nu erau cele de acuma, că Ţara asta veche se întindea mult mai pe departe, până jos spre câmpie, unde se văd şi astăzi „Moghilele Vrancei” de lângă Focşani. Iar dacă se întâmpla ca unii ciocoi, zapcii, ori cămătari să se abată prin văile Vrancei, haiducul ştia să le iasă în cale la loc de potică, să le ceară socoteală, cu ce rosturi îi calcă moşia. Unora ca aceştia le lua banii din chimir şi avutul ce-l aveau asupra lor şi-i trimetea să facă întoarsă calea. Pe cel care se împotrivea voinţei lui nestrămutate, nu-l ierta în ruptul capului. Îl izbea cu baltagul drept la mir... şi acolo rămânea în vecii vecilor !
    Se duse vestea, până departe, despre isprăvile haiducului din Vrancea, răspândind spaimă în sufletul celor hapsâni şi bogătani pe oriunde se pomenea de numele şi faptele lui...
    Cu Bucur al nostru trebuie însă de lămurit o socoteală, care se cere a fi cunoscută din capul locului.
    El nu a fost un haiduc ca toţi haiducii. Nu şi-a alcătuit niciodată ceata lui de ortaci cu care să cutreiere drumurile şi hăţişurile pădurilor, ci mai degrabă putem zice că era un vrednic crai al Ţării Vrancei, pe care a ocrotit-o cu nădejde, apărând-o şi de duşmanii din afară. Prietenii lui erau răzeşii ţinutului, pe care-i ajuta în toată vremea şi în tot locul, ca un părinte bun şi milostiv, păstrându-se în felul acesta unirea pământenilor din acest căuş al munţilor. Vrâncenii ţineau la el cu toată încrederea şi nădejdea, privindu-i cu dragoste făptura.
    Numai atunci când se auzea zvoană de năvălitori străini, otomani ori tătari, cari năzuiau să bântuiască liniştea şi să prade avutul sărmanilor români, crăişorul Bucur chema pe toţi oamenii vrednici să sară cu topoare, coase şi arcuri, să-şi apere ţara cea slobodă, aţinându-le calea la prihoduri. Şi, când îi prindea la strâmtoare, prăvăleau asupra lor stâncile şi buştenii dinainte pregătiţi, să le treacă pofta de pradă. Cei cari mai scăpau cu zile fugeau mâncând pământul, nemaicutezând să calce vreodată prin întunecimea acestor locuri, pe care le socoteau bântuite de duhuri necurate, care ies unde nu te aştepţi şi „chier” apoi ca nălucile. Pricepuseră, cât de greu scapă cineva din ghearele lor. Înţeleseseră şi ei că aceste pământuri nu pot fi decât libere.
    Ascunzătoarea de suflet a lui Bucur se găsea tocmai sus, în creierul codrilor, dispre fundul Văii Zăbala, în muntele care apoi a dat numele de Veghiul lui Bucur. Pe coasta de miazănoapte a acestui munte, spre Valea Palcăului, unde se vede tihăraia cea prăpăstioasă, Bucur îşi săpase un beci boltit în stâncă, în care îşi ascunsese comorile strânse pentru vremuri grele.
    Ani de-a rândul a hălăduit viteazul vitejilor prin aceste locuri, până într-o toamnă, când a venit dintr-o călătorie lungă tocmai din Lunca Trotuşului, unde avusese de furcă cu o caravană negustorească, de unde s-a ales cu o blană de samur şi alte scumpeturi, întorcându-se la ascunzătorile lui din munţi...
    Ostenit din cale-afară cum era, s-a culcat pe prispa bordeiului şi a adormit curând. Bătrânii cei de demult povestesc că somnul acela nu i-a fost tihnit crăişorului, ci tulburat de un vis tare ciudat.
    Se făcea că rătăceşte pe un drum cu totul şi cu totul necunoscut şi încâlcit, afundându-se într-o pădure nemaigândit de frumoasă, ai cărei copaci păreau de aramă, clătinându-şi frunzele ca-ntr-o uşoară adiere de vânt, şi scoţând dulci sunete, ca nişte cântece duioase care te ademenesc... Şi, cum mergea el aşa, în neştire, iată că-i răsare în cale o arătare de om, un omuleţ mic doar cât o păpuşă, de nu-i ajungea haiducului nici până la genunchi şi cu o barbă lungă, lungă, pe care-o târa pe pământ. Arătarea aceea s-a ţintuit în calea lui Bucur şi, cu un glas de răsuna pădurea, i-a strigat:
    - Ce cauţi haiduce să-mi tulburi liniştea în cuprinsul pădurilor mele ?
    - Dar tu cine eşti, măi piticule, de-mi ceri socoteală ? răspunse Bucur cu zâmbetul pe buze, cum îi era obiceiul.
    - Eu sunt vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot şi stăpânesc aceste locuri, pe care le apăr, aşa cum aperi şi tu codrii Vrancei. Şi mai află că eu îţi cunosc puterile tale, dar odată intrat aici eşti prizonierul meu şi din pădurea asta fermecată nu vei putea ieşi odată cu capul, decât numai atuncea când voi vrea eu... Aşadar, mai bine să stăm de vorbă frăţeşte, ca doi prieteni buni. Şi, fiindcă veni vorba de rostul nostru pe lume, iată, pot să-ţi arăt fârtate că ai fost un bărbat cinstit şi plin de vrednicie, lovind fără cruţare în cei ce huzuresc în bănărit stors din sudoarea mulţimii înrobiţilor iar apoi împărţind prada cu cei lipsiţi şi nevoiaşi. Dar, de la o vreme, ai apucat o cale greşită, strângând comori pe care le ascunzi în tainiţele pământului, uitând de suferinţele celor mulţi. Schimbându-ţi în acest fel purtarea, eu unul îţi spun curat că nu mai eşti vrednic să te cheme Haiducul Bucur de mai înainte. Sfatul cel mai bun pe care ţi l-aş da eu este ca să te laşi de asemenea obiceiuri greşite. Pleacă mai bine în alte părţi, încotro ţi se vor îndrepta privirile şi să nu-ţi mai afle nimenea de urmă, schimbându-ţi viaţa cu alte îndeletniciri şi treburi, aşa cum te-o îndemna cugetul tău, decât să mergi pe calea apucată. 
    Zicând acestea, arătarea de om s-a făcut nevăzută, iar codrul de aramă începuse a scoate un vuiet îngrozitor, cu nişte şuierături şi urlete înspăimântătoare, ca şi cum stihiile pădurii s-ar fi răsculat împotriva cuiva.
    Atunci Bucur s-a trezit. Visul îi stătea încă pe pleoape. O stare ciudată îl cuprinse.
    Dar, colac peste pupăză, în noaptea aceea se mai petrecuse o năcârcotie, că se abătuse o ploaie furtunoasă, cu învăluiri puternice de vânt, cu scăpărări de fulgere şi răbufnituri puternice şi înfricoşătoare de tunete, ceea ce cutremură şi mai mult sufletul haiducului tulburat de visul greu.
    Dimineaţa, chinuit de cele petrecute, Bucur plecă să-şi vadă beciul cu comorile. Dar aici, minunăţie ! Coasta muntelui dinspre Palcău se prăbuşise, lunecând de sus până jos în vale, totul amestecându-se într-o învălmăşeală de stânci, arbori şi grohotiş cu pietre de tot felul, scoase din măruntaiele muntelui, că nu se mai înţelegea nimic din ce fusese mai înainte... Ascunzătoarea haiducului se făcuse una cu pământul şi nu i se mai cunoştea urma.
    În faţa unei astfel de privelişti neaşteptate şi înfiorătoare, puiul codrului rămăsese încremenit locului, mirându-se tare de cele întâmplate şi frământându-şi zadarnic mintea ca să desluşească taina aceasta care, până la urmă, rămăsese de neînţeles...
    De aici i s-a cuibărit lui în cap un gând, ca o fâlfâire de uşurare sufletească. Silindu-l să ia dintr-odată o hotărâre mare. Trebuia să-şi schimbe viaţa şi să pornească pe alte meleaguri, nemaiîntâlnite.
    Fără întârziere, merse mai întâi pe la celelalte cotloane şi ascunzători ale sale, de pe unde-şi adună la un loc galbenii şi alte podoabe mărunte, de mare preţ, ce le avusese dosite prin acele tainiţe. Apoi se duse la nişte ciobani – vechi cunoştinţe de-ale sale -, de la care cumpără o turmuliţă de mioare, pe alese toate, una şi una, şi porni cu ele la vale, păşind domol, cu gluga la şold şi sarica la spinare, cum îi stă bine ciobanului.
    Aşa a părăsit haiducul Ţara Vrancei şi a mers şi a mers, zile şi săptămâni în şir, pierzându-şi urma spre şesurile cele fără de sfârşit ale Bărăganului.
    Povestea spune că, acolo, ciobanul Bucur a vândut oile iar cu banii de pe ele şi cu cei pe care-i mai avea la chimir, a ridicat un lăcaş pentru el şi lumea dimprejur, care să-i poarte numele.
    Împrejur s-a înjghebat un sat, la început firav şi mic dar care a crescut cu vremea şi s-a prefăcut într-un târg cu renume negustoresc, apoi într-un oraş de frunte, care a luat numele de Bucureşti, cetate puternică unde s-a aşezat mai apoi Scaunul de domnie al Ţării Româneşti.