Se vorbeşte în astă baladă veche despre sfârşitul marelui Domn, poveste purtată din gură în gură de-a lungul timpului, păstrată în inima oamenilor ca o agată neagră, în care, oricând  priveşti, revezi scenele dureroase ale nimicirii unui părinte al neamului valah.
    Se zice că a venit Dunărea mare, că nu i se mai vedeau marginile şi că era năpădită de crăci şi buruieni, iar prin mijlocul fluviului sosea un caic negru smolit cu catarg înalt, zugrăvit cu flori pe care îl trânteau valurile, îl băteau talazurile şi-l înălbeau spumele. Şi în caicul acela se vedeau trupurile lui Başa, Aga Mustafa şi Aga Bălăceanu, cei care veniseră cu poruncă să-l ridice pe Constantin Brâncoveanu. Călătorea domnul împreună cu ai săi copii, iar Gherghina ţiganca le purta grijă, cu zahăr şi cafea, atât dimineaţa cât şi seara. Şi merseră cât merseră încruntaţi unii la alţii, călăii la domnul şi domnul la călăi..
    Şi zice balada mai departe că au călătorit până la Ţarigrad, unde aveau poruncă să-l ducă pe domnitor şi acolo voiau a-l înfăţişa împăratului ca să-i piarză al său cap, fiindcă:
				Verde, verde lăculeasă
				Pentru Ţara Românească,
				N-o lăsa ca s-o robească
				Turcii ca s-o stăpânească.
    Mândrul domn stătea drept, cu privirea înainte şi nu scotea un cuvânt, ştiind ce-l aşteaptă, dar nici voinţa nu-şi frângea în faţa trimişilor sultanului. Şi iată că ajunseră pe ţărmul Bosforului, traseră la mal caicul, îl priponiră bine, luară şapte rogojini cu catran şi, dând foc din trei părţi, făcură vâlvătaie mare ce se ridică în cer. Împăratul din palat văzând focul întrebă pe arnăuţii săi:
    - Ce e acolo, ce se întâmplă ?..
    Şi, când auzi cine a sosit, porunci să fie băgaţi în fiare. Arnăuţii făcură întocmai, luându-l pe Brâncoveanu cu ai săi trei copii şi cu ţiganca, ce le purta de grijă. Gărzile aduseră pe domnitor în faţa sultanului iar acesta, cum îl văzu pe Brâncoveanu, îl recunoscu şi mustăci spre el, zicându-i plin de venin:
    - Dumneata, Brâncovene, făcut-ai bine că ai venit aşa precum ţi-am poruncit eu, apoi adăugă:
				Verde, verde şi-o  lalea, 
                                Dăruieşte-mi tu ţara,
                                Ţara şi bogăţia, 
                                Care bei, mănânci din ea,
                                Şi te dă în legea mea.
    Brâncoveanu nu stătu mult pe gânduri, ci cuvântă împăratului:
    - Au cum crezi împărate c-o să-mi calc eu legea străbună, să-ţi dăruiesc moştenirea ţării şi să-i nărui fiinţa ? Află că în legea ta n-o să mă dau niciodată, oricât de rău mi-o fi dat să îndur.
Împăratul, auzind asemenea vorbe se încruntă grăind spre unul dintre arnăuţi să lege pe feciorul cel mai mare, să-l tragă la scaun şi să-l lege la ochi, cu mâinile la spate.. Apoi strigă spre Brâncoveanu:
				Brâncovene Constantine
				Lasă legea românească
				Şi te dă-n legea turcească.
    Brâncoveanu, dârz, grăia:
    - Dumitale, împărate, nu-ţi dăruiesc nimic. Fă cu mine ce-oi vrea ! 
    Împăratul, tulburat la minte, cu ochii roşiţi de ură, porunci şi i se reteză capul celui dintâi copil,.. trupul fugea prin curte şi se lovea de lemne, mândrele haine de i le rupea şi-ţi era mai mare groaza... Apoi luă tortura de la capăt, spunându-i iarăşi lui Brâncoveanu să-i dea ţara şi bogăţiile ei, şi iar îi înfiora mustaţa, numai că Brâncoveanu nu se înmuia. Atunci împăratul îl aşeză pe scaun pe copilul mijlociu şi, întocmai cum făcuse cu cel mare, îi tăie capul iute şi acestuia. Urmă şi cel de-al treilea copil, căruia, ca şi celorlalţi, trebuia să-i cadă capul sub tăişul iataganului ucigaş, numai că pe feciorul cel mic îl ascunsese Gherghina sub fustă şi-l dădu pe al ei în loc, gîndind să nu se stingă sămânţa Brâncovenilor. Şi, când îl hăcui şi pe al treilea, Brâncoveanu îi zise sultanului:
    - Eu nu-mi vând ţara, nu-mi vând neamul, mi-ai luat toate nădejdile dar să ştii că dacă tu, împărat nesocotit, ai fi în mâna mea, te-aş trage la scaun, te-aş cresta la picior, cu ţeava te-aş umfla şi de piele te-aş despuia. 
Şi dacă o astfel de idee i-o dădu însuşi năpăstuitul Brâncoveanu, împăratul făcu întocmai, spunându-i:
    - Cască ochii şi uită-te bine, îţi cunoşti pielea ta ?
    - Cum să n-o cunosc împărate ? Dacă eu aş fi în locul tău te-aş toca cu toporul, te-aş pune într-un coş şi te-aş arunca în mare.
    Din nou gândul ăsta îl îmboldi pe sultan să facă aidoma şi dădu ordin arnăuţilor să-l prefacă în bucăţi şi apoi să-l arunce în mare...
    Şi, dintr-odată marea se aprinse arzând trei zile şi trei nopţi şi înspăimântând pe împărat, care ceru ajutor să potolească furia acelor vâlvătăi. Şi scrise o scrisoare către Vlădila, spunându-i pricina cu marea care se zbate în flăcări. Vlădila veni, ştiind că numai la asemenea năpaste este chemat, adună patruzeci de popi, punându-i să citească şi precum zice balada: „marea s-o potolească”.