Era demult, tare demult, pe vremea când uriaşii se aşezaseră pe pământurile noastre.. Acolo unde călcau ei, se forma o vale străjuită de-o parte şi de alta de spinările unor dealuri.
    Bătrânii spun că în inima Dealului Subcetate trăia o familie de uriaşi. De dimineaţa până seara cutreierau împrejurimile căutându-şi cele de trebuinţă traiului. Singurătatea îi punea însă pe gânduri.. Toţi fraţii lor pieriseră; nu aveau cu cine să schimbe o vorbă cât era ziua de mare, îşi doreau nespus să aibe şi ei copii dar vremea trecea iar dorinţele lor rămâneau neîmplinite...
    Au auzit de un mare vraci, priceput în astfel de treburi şi au plecat în căutarea lui. Cine să ne spună cât au mers... destul e că, de la o vreme, nevasta uriaşului şimţea că va avea copii. Nu mai trecură multe zile şi ea născu doi gemeni: o fată şi un băiat.
    Când cei doi copii se făcură măricei, uriaşii s-au gândit că ar fi bine să le dea fiecăruia câte un ţinut în care să se gospodărească singuri.
    Fetei îi dădură în mână un fier de plug şi-i ziseră să-l arunce cu toată puterea. În zbor, plugul reteză câteva dealuri la rând, lăsând o brazdă întinsă ce se aşternea până departe. Astfel s-a plămădit Depresiunea Haţegului, une fata a rămas stăpână. Bătrânii spun că ea trăieşte şi azi sub geana de pământ a vechilor dealuri.
    A venit şi rândul băiatului. Se uitară uriaşii de jur împrejur şi îi aleseseră cu privirea un munte înalt până la cer. I-au dat apoi o bardă grea că de-abia o puteai ţine în mână. Băiatul aruncă barda care, în zbor, a străbătut păduri şi dealuri, până ce ajunse în fruntea muntelui căruia îi reteză partea de deasupra şi se înfipse în stâncă. Aici au hotărât să-i fie moşia.
    De atunci, Muntele Retezat adăposteşte la sânui un viteaz uriaş, uitat de lume, dar care trăieşte prin glasul legendei.