Cu o poveste bună poţi uneori să curmi războaie sau să-ţi scapi viaţa.. căci „vorba leagă şi dezleagă”..
    Într-o vreme, zânele se hotărâră să-şi facă o cetate, să nu mai stea aşa, mereu pribege prin păduri, prin munţi.. Uşor de zis, greu de făcut. Dar unde oare e cel mai frumos loc din lume, aşa, ca pentru nişte zâne ?! Şi uite-aşa au aflat că nu este-n lume împrejurime mai mândră şi cu privelişte până departe, ca-n munţii noştri cei de asfinţit.
    Au chemat dară zânele o mie de pitici, care erau pe atunci meşterii cei mai pricepuţi şi au început îndată, cu râvnă, lucrul.
    În scurtă vreme au înălţat cetatea. Dar ce spun eu cetate ? Era mult, mult mai mult de-atât..  Turlele ei se ţineau de ghiduşii cu norii: ba se ascundeau turnurile după nori, ba norii se ascundeau între turnuri.. Erau poleite cu aur curat, bătut în pietre de turcoaze şi ametiste şi cu grădini în care clipoceau havuzuri răcoroase, făcute din argint. Odăile fuseseră podite numai cu lespezi mici din stele. Şi de tavanul care era cioplit numai şi numai din cleştar, fuseseră agăţate candelabre, în care ardeau deasemeni, în loc de lumânări, tot stele. Prin grădini atât aveai: să întinzi mâna şi să culegi tot soiul de fructe de pe la noi şi de departe, care mai de care mai rumene şi mai îmbietoare.
    Tot ce visai puteai găsi în cetatea zânelor dar toate eru păzite bine de pe metereze de pitici cu suliţe şi arcuri fermecate în mâini.
    Nimeni nu se putea apropia fără învoirea zânelor şi asta mai ales pentru că în cetate se mai afla un odor de preţ – o găinuşă. Dar nu era una oarecare şi nici nu se văzuse în toată lumea o aşa găinuşă.. căci trupul ei era din aur iar ochii, ghearele şi cresta din piatră roşie de rubin. Din când în când micuţa găinuşă cotcodăcea moale, ca un cântec şi, când cotcodăcea, făcea şi câte un ou cu totul şi cu totul de aur.. O minunăţie ! De le-ai fi pus în întuneric, ar fi lucit ca soarele în miezul zilei. Se spunea că însuşi soarele făcuse găinuşa... Îi dăduse viaţă, apoi o dăruise împărătiţei zânelor rugând-o să aducă printr´ânsa bucurie fecioarelor la nuntă.
    Odată pe an, de ziua împărătiţei, puteau să urce la cetatea zânelor cei tineri şi curaţi la inimă: flăcăi şi fete. Urcau şi dintr-o parte a muntelui şi din cealaltă.
    În zorii zilei, când soarele azvârle peste munte primele raze, piticii desfăceau larg porţile de aramă. Frumoasele copile intrau sfioase, urmate de feciorii cei aprigi şi vânjoşi, cu ochii înfocaţi, în timp ce fluiere sunau şi ceterele îngânau vrăjite.
    Începea hora mare întinsă printre flori; se desfătau la mesele aşezate prin odăi. Pe înserate, perechi- perechi se rătăceau în taina lunii, pe sub copacii încărcaţi cu roade, prin care cântau felurite păsări.
    În toată vremea asta nu se vedea nici o zână. Când venea miezul nopţii, sunau deodată trâmbiţe. Împărătiţa, învăluită în mătăsuri subţiri ca pânza ceţurilor de pe munte, cu o cununiţă în jurul frunţii, cobora încet treptele. O zână din alaiul ei purta pe braţ un paner cu ouă de aur acoperite cu o maramă albă. Împărătiţa se aşeza pe un tron din piatră scumpă iar panerul era pus în dreapta sa. 
    Prin faţa ei se perindau, ţinându-se de mână, perechile de tineri ce se îndrăgeau şi care voiau să facă nunta şi să fie soţi.
    Împărătiţa se pleca spre dânşii, îi săruta pe frunte şi dând marama la o parte de pe paner, lua câte un ou de aur; îl dăruia fecioarei ca zestre. Pe urmă perechile porneau pe munte în jos, spre casă. Cereau părinţilor să-i binecuvânteze şi începeau nunţile cu veselie. Ani după ani s-au urcat copilele curate în cetatea zânelor ca să-şi primească darul pentru nuntă şi aşa ar fi rămas pentru totdeauna dar...
    Dintr-odată s-a pornit urgia...
    În timpul acela, vesteau ecourile pădurilor că în ţară au năpădit cei dintâi uriaşi. Veniseră din lumea largă, pentru că la noi nu se aflaseră până atunci asemenea dihănii. Văzând însă cât de frumoasă e ţara s-au aşezat aici şi n-au mai plecat. La început au vieţuit în bună pace, până ce a început să-i roadă un gând. Voiau să se îmbogăţească dar fără muncă, fără har, fără un gând de bine. Şi cum s-au gândit ei că au cerut tocmai găina cu ouăle de aur. Zânele nici n-au vrut s-audă şi i-au izgonit din cetate cu ruşine. De-atunci încolo, uriaşii n-au mai avut linişte căci pofta de îmbogăţire înveninează sufletele, amorţeşte mintea şi orbeşte. Toată ziulica unelteau cum să fure găina de aur chiar de-ar fi fost să verse sânge nevinovat... 
    Uşor nu le era.. Zânele cunosc toate vrăjile, piticii stau de strajă.. Nu le-a rămas decât să pândească vremi prielnice. Au aşteptat, au aşteptat.. până au aflat – nu ştim cum – că într-o zi anume, toate zânele vor merge la un ospăţ pe care-l va da Soarele. Atunci, numai piticii vor fi în cetate iar pe ei îi vor răpune lesne.
    Vine ziua sortită iar zânele se ridică în slavă ca un abur uşor şi dispar.. Soarele le aşteaptă şi le călăuzeşte spre locul ospăţului apoi şi el dispare; se face noapte.
    Uriaşii atât au aşteptat. Erau deja în pădurile de la poalele muntelui. Cum s-a făcut noapte încep să urce spre cetate. Piticii aprind candelabrele, se pregătesc de strajă. Călăuziţi de luminile din cetate uriaşii urcară degrabă muntele şi se aruncară în ziduri cu putere. Piticii, credincioşi zânelor, se pregătesc de luptă. Erau nedumeriţi căci nu mai înfruntaseră asemenea dihănii dar se reped pe metereze în apărare. Aruncă suliţe, trag cu săgeţi. Începe o bătălie cum nu se pomenise încă pe tot pământul. Uriaşii erau puternici dar piticii erau mulţi şi aveau armele vrăjite de la zâne. A fost o luptă crâncenă. Cădeau şi uriaşi dar de fiecare uriaş cădeau mai mulţi pitici căci sunt ei mulţi dar sunt mici, iar uriaşii îi striveau în pumn ca pe nişte gâze... Până la urmă au pierit toţi piticii. Dar nici uriaşilor nu le-a fost mai bine căci, cum îi atingeau săgeţile, se prefăceau stânci. N-au mai rămas în viaţă decât patru. Aceştia au reuşit să sară zidul cetăţii şi să fure găinuşa din cuibarul ei de aur. În lăcomia lor, au furat şi panerul cu ouă din odaia împărătiţei şi au fugit spre miazănoapte. 
    Se iviseră zorile. Zânele, în alai lung, se coborau din ceruri. Când au văzut zidurile cetăţii sfărâmate, toţi piticii lor dragi ucişi, găinuşa furată,.. au înebunit de durere. Fugeau de colo colo la pitici şi-i plângeau. Sub lacrimile lor fierbinţi piticii s-au prefăcut în nişte brazi micuţi – jnepeni cum le spunem noi – ce poartă mereu bărbi lungi şi albe de licheni. Poporul le mai spune „piticii zânelor”...
    Apoi împărătiţa a început să strige în cele patru vânturi, chemând să vie stihiile la dânsa. Cei dintâi au sosit norii. Zâna a suflat peste ei şi i-a preschimbat în călăreţi. A luat raze de soare şi le-a pus suliţe în mâinile lor. Apoi a venit în fugă Crivăţul cel năprasnic cu mii de telegari. Săriră călăreţii şi, mânaţi de vânturi, se porniră în urma uriaşilor. Uriaşul care avea panerul fugea mai greu.. Călăreţii l-au ajuns şi ţintind fără milă l-au doborât. O săgeată însă a izbit panerul zdrobind într-o clipită şi ouăle de aur. 
    Sub puterea unei vrăji, ouăle s-au preschimbat în apa unui râu care a început să curgă cu spume printre stânci.. În iureşul ei, apa l-a luat şi pe uriaş şi dus a fost.. Oamenii au spus acelei ape Urieşul,.. apoi i-au spus Aurarul fiindcă în apele şi nisipul lui s-au aflat, multă vreme, fire de aur. Mai apoi i-au spus Arieşul.
    Cei trei uriaşi care fugeau mai ´nainte, văzând primejdia, şi-au schimbat drumul cotind spre miazăzi. Ajunşi la un loc mai ferit, au săpat cu ghearele o boltă în munte şi s-au ascuns acolo. 
    Sărmana găinuşă făcea într-una ouă cum avea obiceiul; dar, cum voiau să pună mâna pe ele, se sfărâmau şi curgeau sub stâncă. S-a umplut astfel muntele cu aur în locul care se cheamă Baia de Criş. Pe urmă, găinuşa, nesimţindu-se în locul ei, a încercat să zboare de sub boltă şi a sărit într-un brad. De necaz, uriaşii au prins-o şi au strâns-o între degete. Sângele ei – pesemne aşa-i era ursita de la zâne – s-a strecurat prin vinele pământului în munte.
    S-a prefăcut în aurul pe care şi acum îl mai aflăm în băile de la Brad. Uriaşii au luat-o din nou la fugă şi s-au ascuns în munţi, mai departe, scăpând pentru o vreme nepedepsiţi. 
    Zânele, de durere, s-au risipit şi ele prin văi şi prin păduri iar muntele pe care a fost cetatea îl numesc oamenii – Găina – gândindu-se la pasărea de aur.
    Aici se adună în fiecare an flăcăi şi fete, la un târg vesel. Se adună în aceeşi zi în care-i chema împărătiţa. Grădinile şi bogăţia au pierit dar tinereţea a rămas aceeaşi. De se-ndrăgesc şi vor să facă nuntă nu duc grija zestrei. Aurul e tot acolo şi muncesc cu toţii cu drag să-l scoată; din muncă zestrea li-i destulă.
    Ş-apoi, la nuntă, câteodată, moşnegii aduc în braţe jnepeni împodobiţi cu flori şi-i pun pe masă în amintirea piticilor ce-au apărat cetatea.
    Lăutarii cântă încet, oftând pe strune şi încep a depăna povestea găinii cu ouăle de aur..