Limba aceea de pământ care se furişează printre Marea Neagră şi Lacul Siutghiol şi din care marea muşcă an de an, plaja pe care s-au ţesut poveşti de iubire şi s-au risipit vise, pe care au crescut copii viguroşi şi s-au plimbat perechi, perechi... se spune că nici n-a existat...
    Mamaia a fost o moldoveancă, soţia unui viteaz român ucis în luptele cu turcii. Şi ea s-a luptat cu ei alături de bărbatul său dar, fiind prinsă, a fost luată drept roabă de paşa din Silistra împreună cu fetiţa ei, Constantina.
    Paşa o aduse lângă Constanţa, îi făcu o casă pe malul mării şi o lăsă aici, cu bani şi slugi multe, tot de neam moldovean.
    Fetiţa nu se despărţea de mama sa căreia îi spunea „Mamaia”. Fetiţa era nespus de frumoasă. Avea părul bălai şi faţa albă, parcă era o zână.Turcii din împrejurimi îi ziceau „Ghiuzel-Kiustanda” – adică Frumoasa Constandina.
    Amândouă – mamă şi fiică – erau foarte credincioase şi mult respectate de vecini. Erau însă veşnic triste.
    Într-o zi, pe când moldoveanca se afla singură pe malul mării, soseşte o barcă cu nişte turci trimişi de paşă. O răpesc şi fug cu ea pe apă. De frică, mama a început să-şi strige fetiţa.   Aceasta, înţelegând că se petrece ceva rău a ieşit afară şi, alergând spre barcă, striga: „Mamaia,  Mamaia !!”. Când a ajuns la mal şi a văzut că barca s-a depărtat, a intrat în apă. Mama, speriată că i se îneacă fetiţa, a început să se roage lui Dumnezeu. Atunci, sub picioarele fetiţei s-a ridicat o punte de nisip care creştea, încât nici ea nu ştia ce să creadă. Mama sa dispăruse din barcă. Fata, ţipând şi mai tare, a alergat pe puntea de nisip strigând: „Mamaia, Mamaia !!”.
    Ce să vezi...
    Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, a prefăcut-o pe mamă în punte de nisip şi a aşternut-o ca stavilă între ape ca să nu se înece fata...