» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Mama Gaia


    Gaia este zeiţa morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului. În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă, de zi sau de noapte: corboaica, gaia, bufniţa, vulturul. 
    Prototipul ei este pasărea migratoare care urmăreşte neîncetat omul, dându-i rotocoale deasupra capului, numită Gaia. 
    În Evul Mediu, ea a fost supranumită Pasărea Turcului întrucât turcii în expediţiile lor de jaf prin Ţările Române descopereau ascunzişurile băjenarilor din păduri observând zborul pe cer al găii, pasăre cunoscută de la ei de acasă, unde iernează. Expresiile populare: "a da de Gaia" sinonimă cu "a da de Dracu´", sau "vezi că te ia Gaia", sperietoare pentru copiii neascultători, sunt cunoscute astăzi în toate zonele etnografice româneşti.
    Gaia este o pasăre răpitoare de zi care face parte, alături de vulturi, acvile, ulii, şoimi, din ordinul Falconiformes, spre deosebire de buha mare, cucuveaua, bufniţa, striga care sunt răpitoare de noapte, grupate în ordinul Strigiformes. Are statură robustă şi aerodinamică, gheare ascuţite şi tăioase la cele patru degete, de unde şi sintagma ghearele morţii, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta. Simţul său cel mai dezvoltat este văzul. În România sunt cunoscute trei specii, din care numai două prezintă importanţă deosebită pentru pasărea care avea să devină personificare a Zeiţei Morţii: Gaia roşie (Milvus milvus), cu penaj roşcat, pictat cu brun, şi cu coadă scobită care cuibăreşte în pădurile carpatice iar toamna se îndreaptă spre iernare în sud-estul Europei, Turcia, Africa de nord-est (în iernile blânde unele exemplare rămân pe meleagurile de vărat); Gaia brună (Milvus migrans), cu penaj brun, roşcat pe piept şi cu coada mai puţin scobită ca a găii roşii care cuibăreşte în copacii din pădurile mai joase şi migrează toamna în Asia de sud-vest şi Africa Centrală. 
    Gaia a îndeplinit criteriile de bază după care oamenii culturilor preistorice şi-au ales, din lumea largă a vieţuitoarelor, zeii: este misterioasă atât prin apariţia şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian, datorită migraţiei, cât şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul cerului. Întrucât comportamentul de reproducere al păsărilor, inclusiv rutele de migraţie generate de acesta, este extrem de stabil în timp, zonele de cuibărit ale găii din ţinuturile central şi sud-est europene trebuie să fi rămas aceleaşi de-a lungul mileniilor; dintre răpitoare, gaia este cea mai frumoasă şi mai plăcută pasăre, aleasă de altfel ca model de Brâncuşi pentru Măiestrele sale; Gaia prevesteşte şi astăzi, aşa cum făcea şi cu milenii în urmă, ploaia şi, împreună cu aceasta, rodul şi fertilitatea, în verile secetoase şi zilele caniculare; este puternică, invincibilă; şi-a impus numele prin propriul ei glas: ga ! ga !, când anunţă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii să o fi numit vreodată altfel decât se recomandă ea însăşi - gaia !


Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri - Ed. Fundatiei PRO
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.