» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Bătaia toacei


    Practica magică prin care se obţine glasul divin prin lovirea ritmică, cu unul sau două ciocane din lemn, a unei scânduri, de obicei din paltin, este cunoscută sub numele de bătaia toacei sau Colindul cu Toaca. 
    Feciorii şi copiii chemau, prin sunetele toacei, spiritele morţilor care-şi părăseau mormintele la Joimari pentru a petrece cu cei vii sărbătorile echinocţiului de primăvară. Obiceiul era practicat şi pentru alungarea norilor ameninţători, aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii, pentru aflarea ursitei în timpul Vergelatului, în noaptea Anului Nou. 
    Toaca, al cărui nume în limba română reprezintă chiar sunetul produs în timpul bătăii, apare în numeroase obiceiuri şi practici magice, în toponimia sacră a Carpaţilor, în basme şi expresii populare. În cultul Bisericii Creştine Orientale glasul celui mai simplu instrument construit din lemn mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. Asemănător plăcilor percutante ale budiştilor şi şintoiştilor din Extremul Orient, bătaia rituală a toacei de lemn este practicată astăzi de români, greci, armeni, bulgari, ruşi, letoni, sârbo-croaţi şi estoni. Arealul creştin oriental al bătăii toacei se suprapune, în mare parte, peste arealul Vechii Europe delimitat de arheologul, paleolingvistul şi etnologul american de origine lituaniană, Marija Gimbutas. 
    Este de presupus că acest instrument, care emoţionează sufletele credincioşilor, îşi are originea în neoliticul agrar şi păstrează amintirea Marii Zeiţe în ipostaza fitomorfă. Bătaia toacei se delimitează categoric de bătaia rituală a tobelor a cărei geneză trebuie căutată mai târziu, la populaţiile pastorale indo-europene. 
    De la bătaia rituală cu sorcova la Anul Nou pentru sănătatea şi prosperitatea celor sorcoviţi la pământul bătut cu maiurile de lemn pentru scoaterea căldurii şi alungarea frigului la Măcinici, de la bătaia rituală a grâului înspicat cu Sulul din lemn ca să prindă rod, la bătutul nucilor la Ziua Crucii cu prăjina de lemn pentru a le transmite rod în anul următor, de la bătaia vergelelor din lemn verde în noaptea de Vergelat pentru aflarea ursitei la cunoscuta bătaie a toacei de lemn sunt supravieţuiri ale ideologiei neolitice, când se considera că divinitatea adorată îşi avea reşedinţa aici, pe Pământ, în tot şi în toate. 
    După transferul reşedinţei (Raiului) zeiţei de pe Pământ în Cer în Epoca Bronzului sau în Epoca Fierului, toaca din lemn, a devenit o personificare celestă care cântă acolo, sus, la miezul nopţii ca să trezească cocoşii de pe Pământ la primul lor cântat, indică poziţia soarelui pe cer, numită "la toacă", când începe slujba de seară la biserică etc. 
    Dincolo de simbolismul contemporan creştin-ortodox, toaca are o certă protoistorie precreştină. 


Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri - Ed. Fundatiei PRO
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.