» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Stânjenelul (Mintea şi Norocul)


    A fost o dată,..demult, un cioban frumos şi tânăr ca un Făt-Frumos care trăia pe vârful muntelui.. Şi voinic mai era, bată-l norocul, nevoie mare, cum nu se pomenise. Zi şi noapte era pătruns de dorul oilor, pe cari le păştea cu atâta drag, că n-ar fi schimbat viaţa lui păstorească, în ruptul capului, pentru nimic din astă lume.
    Într-o zi, stând ciobanul ăsta pe-o rână lângă turmă, cânta oiţelor din caval aşa cu foc, încât chiar păsările îl ascultau.
    Dar nu departe de acest fericit cioban, Norocul se certa furcă cu Mintea.
    - Eu sunt mai mare! - zicea Norocul supărat.
    - Ba eu sunt! - răspundea Mintea necăjită.
    Şi astfel, ba unul, ba altul, se tot ciorovăiau între ei, nevrând nici unul să se lase.
    - Să facem o încercare? zise Mintea.
    - Să facem! - răspunse Norocul.
    - Bine ! - adaose Mintea - atunci tu să te grămădeşti asupra ciobanului de lângă noi, din al cărui cap eu voi ieşi cu totul.
    - Prea bine, adaose Norocul, care se şi grămădi asupra ciobanului cu totul (căci nu e mult în lume, d-abia vro trei dramuri).
    Ciobanul nostru, cum se sculă de unde se odihnea şi păşi vro zece paşi, găsi grămadă de bani de aur, însă neavând minte, îşi chemă oile ca să-l mănânce. Dar lor, sărmanele, le cerea inima iarbă, nu bani.
    Văzând ciobanul că oile nu mănâncă, pune mâna prin el şi auzind că sună zise:
    - Ia să-mi prind berbecii mei şi să le atârn de coarne vro câţiva clopoţei d-ăştia galbeni şi frumoşi ca dovleacul copt. Zău... că de mult n-am mai mâncat dovleac, de când am trecut la munte cu oile prin oraşul din vale.
    Tot vorbind aşa singur, scoase o sulă cu care îşi cârpea opincile şi găurind vro câţiva bani, îi înşiră pe o sforicică, prinse berbecii lui şi le înfăşură coarnele cu acele firicele şi apoi porni cu ei spre oraş ca să-i vândă, zicându-şi în gând:
    - Hei ! Ce mai bani o să iau pe ăşti berbeci, şi ce dovleac o să cumpăr ! A coborât el în vale cu berbecii, şi numai iată-l fu întâlnit de-un negustor, care-i zise:
    - Voinice, unde duci berbecii ?
    - Unde să-i duc ? dacă nu la oraş, să-i vând !
    - Nu mi-i dai mie? întrebă negustorul.
    - Cum de nu, numai de mi s-ar plăti ! grăi ciobanul.
    - Şi cât o să ceri pe ei ?
    - Ia să-mi dai o pâine, o bucată de dovleac şi să mă laşi să dorm la tine acasă.
    - Bine, voinice, bine ! adaose negustorul, care adunând banii de la coarnele berbecilor, îi aşeză într-o geantă. Berbecii îi trimise la stăpână unde negustorul îşi avea turmele iar ei amândoi porniră către casă. Dar gândul negustorului era la bani şi d-aia cică, din vorbă-n vorbă, aduse întrebarea şi despre clopoţeii de la coarnele berbecilor.
    - Hei ! răspunse ciobanul - sunt mulţi de unde i-am luat şi dacă vrei să mergi îţi arăt, să iei câţi ţi-o trebui; că poate vei fi având oi multe, nu ca mine, vreo şapte berbeci !
    Negustorul primi bucuros şi a doua zi amândoi erau la locul de unde luase banii.
    După ce negustorul scoase banii din pământ, luă pe cioban cu el şi porni către casă.
    Ajungând acasă, negustorul cumpără ciobanului un rând de haine împărăteşti şi în fiecare zi se plimbau amândoi prin curte. Trai pe cioban şi alt nimic, căci norocul tot noroc, ce să-i faci !...
    Dar peste drum de casa acestui negustor era palatul unui împărat. Tot văzând împăratul pe negustor plimbându-se cu acest străin, se hotărî să cerceteze cine e, de unde e, şi ce caută p-acolo. Zis şi făcut. Dar negustorul îi spuse că e fiu de împărat dintr-o ţară depărtată şi vrea să ceară în căsătorie pe fiica împăratului - căci avea fată împăratul - dar neştiind limba ce se vorbeşte aici, se căzneşte să înveţe.
    Împăratul primi bucuros a da pe fiica sa ciobanului cu noroc, căci vorba cântecului:
                          „Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit
                           Şi mă mir ce m-a găsit.”
    Şi s-a hotărât ziua de logodnă peste trei zile. În ziua hotărâtă ciobanul cu negustorul intrând în palat rămase cu gura căscată, văzând atâtea frumuseţi cum nu văzuse de când îl făcuse mumă-sa.
Lumea credea însă că pe la el n-or fi aşa lucruri şi d-aia poate s-o fi uitând aşa lung prin casă.
După trei săptămâni nunta s-a sfârşit cu chef ca la o nuntă de împărat. 
    Tinerii s-au dus în odaia lor, căci sosise noaptea.
    Ciobanul luase într-un buzunar două cuie, pe cari le bătu în câte un perete şi legă de ele în dreptul sobei - căci era iarnă şi foc la sobă - o sfoară pe care îşi puse ciorapii.
    Fata împăratului tot aştepta să se vadă sărutată, căci doar de mult ducea dorul, însă ciobanul după ce se dezbrăcă, trânti hainele în mijlocul casei şi lungindu-se pe ele începu să fluiere ca la oi.
    Aşteptă cât aşteptă fata împăratului, dar văzând că nu vine să se culce, se duse la el, îl sărută, îl rugă să se culce, dar el îi grăi:
    - Hei ! când eram la stână câte două trei săptămâni nu mă desculţam,.. şi unde începu să cânte dintr-un caval ce-l avea cu el.
    Speriată, fata împăratului alergă la tată-său şi îi povesti de cele păţite cu bărbatu-său.
    Auzind împăratul se supără foc şi într-o clipă fu la ginere-său, pe care îl găsi cântând din caval.
    - Da ce ai, dragul meu? întrebă bietul împărat mâhnit până la suflet.
    - Hei ! ce să am? nu mai am nimic, am avut vreo şapte berbeci dar nu mai ştiu de ei !
    Nici una nici alta, împăratul hotărî să-l spânzure, ca să scape de urgia din casă. Poruncă împărătească şi alt nimic.
    A doua zi, pe la prânzul mare, trecea prin mijlocul mulţimei la spânzurătoare ciobanul, ginerele împăratului. La locul hotărât slujitorii îi pun lanţul de gât. Dar el sta şi râdea.
Când fu să-i dea drumul în lanţ veni şi Mintea în capul ciobanului dar fugi Norocul. În zadar se ruga ciobanul de iertare, căci nimeni nu-l auzea.
    Văzând că nu e chip de scăpat, când fu să-l dea vânt în lanţ, căscă gură cât un proţap şi se gândi la Dumnezeu. De milă Dumnezeu îl făcu o floare aşa, ca o gură căscată, pe care noi o numim Stânjenel.
    D-atunci şi până acuma, acel cioban şi ginere de împărat a rămas şi va rămânea multă vreme... Stânjenel.


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.