» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Sora soarelui


    Īn vremuri de demult, īn nişte vremuri īnapoia noastră, foarte depărtate, cică soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un īmpărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup dar capul īi era de aur.
    Unde se ducea, toate străluceau īmprejuru-i cu o lumină orbitoare dar de era vro piedică alături, fie munte, fie deal or movilă, dincolo de ele, fireşte era tot ca pretutindeni, o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul.
    Soarele avea o soră: pe Ileana Cosīnzeana.
    Astă soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie iar capul īi era de argint. Şi era aşa de frumoasă, cu faţa-i blīndă, cu ochii mari, cu dulcea-i īn tot drăgălăşie de fecioară, īncīt Soarele nu s-a putut īmpotrivi īmboldirilor inimii, nu şi-a putut īnfrīna patima şi a īnceput a o iubi şi a dorit s-o ia de nevastă.
    Fiind īmpărat, cine-i putea spune că face rău, că fapta lui era nelegiuire, că fratele nu trebuie să-şi iubească sora cu dragoste păgīnă ?
    Care ar fi īndrăznit?
    Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă, şi toate se făcură repede, măreţe, ca de nunta unui īmpărat şi ziua cununiei sosi.
    Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept cīnd şi cīnd, fiecui după inima lui, mai blajină or mai rea, nu a putut īngădui nelegiuirea īmpăratului Soare. I s-a arătat īntīi īn vis, īntr-un vis ameninţător, cumplit... Īn zadar !... Şi văzīnd că zadarnică īi fusese īncercarea, cīnd preotul silit de inspăimīntare se pregătea īn faţa altarului să slujească cununia, a ridicat groznică furtună: grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi īn vreme ce toţi īşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din faţa altarului. Iar spre a nu o găsi nelegiuitul frate, a aruncat-o īn mările adīnci, īn mreană de aur schimbată.
Vaiete mari pornit-au, cīnd s-a risipit furtuna şi pulberea; din pieptul rănit al strălucitului mire, plīngeri de durere şi blesteme de mīnie şi văzīnd că toate īn darn sīnt, s-a hotărīt să plece īn lumile mari, īn lumile largi, īn lumile nesfīrşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe logodnica-i furată.
    Şi atīt de mare īi era dorul şi graba, īncīt plecă īndată.
    Şi o căută peste tot pămīntul şi tot pămīntul īl răscoli şi-l străbătu īn lung şi-n larg, fără s-o găsească.
    Atunci s-a gīndit s-o caute prin ceruri, căci poate pe acolo īi era ascuns īngerul pe care cu atīta drag īl dorea.
    S-a ridicat.
    Şi de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, din aceea capul lui de aur arunca mai puternic, mai tare şi mai minunat neīntīlnind nici o piedică, lumină asupra lumii de jos, care, uimită şi īnmărmurită, cădea īn genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumina deschisă, largă, īn locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.
    Viaţa toată luă alt avīnt; scuturată de negurile de odinioară, īnviorată, fără şovăire, de acum călcīnd cu ochii către lumină īndreptaţi, către lumină, către lumină !. ..
    Totuşi zadarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic.
    Şi cu toate astea, cu atīta foc se uita, că īncălzea īn juru-i, că īncălzea văzduhul, că īncălzea  tot.
    Pe calea cerului īntīlni, nu departe, o locuinţă mică dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate ; prin curte cu păsări care cīntau pe īntrecute, cu cīni ce se gudurau, cu cai ce se īncurau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi.
    Aici era locuinţa Dimineţei.
    Intră Soarele şi īntrebă dacă nu cumva pe acolo găseşte-se dorita-i iubită.
    Dimineaţa īntrebă toate florile, īntrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele.. Nici una nu ştia. Toţi abia se deşteptau din somnu odihnitor.
    - Du-te mai īnainte - īl sfătui Dimineaţa - vei da de locuinţa frate-meu, Miezul-Zilei. Poate el ştie ceva.
    Plīnse Soarele cu nenumărate lacrimi şi mulţumind de sfat, plecă īnainte.
    După mult umblet, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei. Nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana Cosīnzeana. Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră pīnă atunci, brăzdaseră pămīntul, semănaseră, seceraseră bucatele, le īncărcaseră, bătuseră sub jocul copitelor īn ariile rătunde, le vīnturaseră şi le făcuseră  hrană şi nutreţ.
    Acum le era să mai răsufle. Nici unul nu-i dădu vo ştire.
    Plīnse iar Soarele cu nenumărate lacrimi şi plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuinţa fratelui său mai mare, Amurgul.
    Obosit şi fără curagiu, ajunse la locuinţa lui. Īn curte-i se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu asudeala curgīndu-le īn broboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, īnaintea cărora ieşeau copii şi neveste, cu zīmbete, cu īmbrāţişeri, cu lucrul ce sfīrşiseră īn scursul zilei, cu gungănelele celor dintīi cuvinte...
    Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele īncărcate ce se uşurau sub īmboldiri repezi şi lacome, īn vreme ce muma-le, cu blīnji ochi īi privea rumegīnd domol.
    Şi nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana. Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş pīnă a doua zi, cīnd avea de gīnd să cerceteze adīncimea fără fund a mărilor. Şi Soarele se duse să se culce.
    Dar īn vremea cīnd gīndul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l şi ştiu şi care cu orice preţ voia ca pentru vecie să puie piedică nelegiuirii sale, īntinse mīna de o vīrī īn valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmurirea albastrului ceresc.
    Atunci, īn noaptea care ca o perdea neagră se lăsase cu puterea-i īntunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspīndind şi e! lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blīndă, plină de farmec şi tainică.
    Şi cei care iubeau şi cei cari ştiau cīnta şi aşeza vorbe frumoase unele līngă altele, unele după altele, ce ca şi un cīntec sīnt, se furişară atunci prin stufişuri, porniră pe cărări să cīnte, să se īndrăgostească sub plina de farmec şi tainica ei lumină.
    Īn jurul său, Ileana Cosinzeana, ce fu de-acum īnainte luna, găsi mii şi milioane şi iarăşi milioane şi mii de gămălii mici, strălucitoare, care fuseseră lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui şi care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi şi care fură stelele ce o īnconjurară de toate părţile, de ea nedespărţite, după cum pentru ea fuseseră vărsate.
    Iar Dumnezeu mīhnit şi mīnios, le zvīrli aste cuvinte:
               Cu ochii să vă zăriţi, 
               Dar să fiţi tot despărţiţi. 
               Zi şi noapte plini de dor, 
               Arşi de un foc nestingător, 
               Veşnic să vă alungaţi, 
               Cerul să cutreieraţi, 
               Lumile să luminaţi.. 


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.