Înainte de a fi oameni pe pămînt, Luna era o fecioară tare frumoasă şi strălucea aşa de minunat, încît mîndrul Soare se-ndrăgise foc după ea.
    - Doamne ! grăia el cînd şi cînd Sfîntuleţului - dă-mi voie să mă-nsor !
    - Bine, bine, Soare luminate ! Dar pe cine să-ţi dau ?
    - Doamne, Doamne, stele-s multe şi mai mari şi mai mărunte; dar cît sînt de luminoase, nu-s ca Luna de frumoase. Pe ea să mi-o dai, Doamne !
    - Mare păcat vrei să faci tu, Soare ! Nu te gîndeşti că ţi-e soră ?
    Şi odată şi-a întors Sfîntuleţul faţa de la el. Şi, ca să-l păzească de păcat şi să-l pedepsească, a apucat bunul Dumnezeu Luna de păr şi a zvîrlit-o cu putere sus pe cer, schimbînd-o în chip de Lună.
    Iar cînd din pricina lui Cain, a ridicat cerul mai sus, s-a gîndit şi la cei doi îndrăgostiţi.
    Ca să nu se prăpădească soarele de dor, ştiţi ce a făcut ?
    A oprit luna-n loc şi a mînjit-o cu baligi, avînd grijă ca chiar s-o mai înegrească pe unele locuri, s-o urască soarele.
    D-aia se văd astăzi atîtea pete-n lună.
    În lună se mai vede şi un cioban, cu gluga de gît, cam într-o parte, cu bîta-n mînă şi cu obiele multe la picioare.
    S-o fi uitînd şi el la noi.