» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea scoicilor


.... cică a fost odată şi numai odată, dar de mult, măre demult, de când păşteau caii iarbă pe părete şi clocea vulpea ouă de brabete..
    A fost atunci un împărat mare şi puternic, de nu-şi avea seamăn pe lume. Şi împăratul ăsta văduvise şi se însurase de-a doua oară, cu o milă de împărăteasă bună şi frumoasă, de-i era dragă împăratului, încât o perdea din ochi. Dar numai din una nu-i prea vinea bine împăratului, căci să vedeţi, avea şi împărăteasa o pricină: nu făcea copii. Şi se plângea şi se ciumăra că n-are copii.
    A trecut aşa multă vreme şi a umblat împărăteasa şi prin babe şi prin doftori; dar copii din trupul ei tot n-a făcut.şi-i părea rău, rău de tot, când se gândea c-o să-şi amărască toată viaţa cu fetele împăratului. Căci uitasem să vă spui: împăratului îi rămăsese de la soţia cea dintâi trei fete, tot una şi una, ştiţi, vorba cântecului, parcă le făcuse tot o mumă. Da să nu credeţi că erau niscai fete mândre şi frumoase... ferit-a sfântul ! Erau, măi haiduceii moşului, nişte strâmbe şi nişte sucite, de ţi-ai fi rupt oasele fugind, dacă le-ai fi văzut. La un gheavol te-ai fi putut uita, dar la ele, ba.
    Împăratul, deh, tată le era dar de iubit nu le iubea. Dar împărăteasa, aşa streină şi vitregă, nu ştia ce să le mai facă, ca să le vază şi ea odată vesele şi mulţumite. Dar ţi-ai găsit, că de rele ce erau, nimeni şi cu nimica nu le împlineau voile. Zi-le năzuroase şi le lasă !
    De la o vreme, împărăteasa luase calea bisericii şi... Dumnezeu s-a îndurat de bunătatea ei.
    Într-o zi, trimite Dumnezeu la împărăteasă pe un pustnic bătrân şi cucernic, de s-ar fi plecat înaintea lui şi grozavii ăia cari dau cu barda-n slavă. Şi îi zice pustnicul împărătesei:
    - Luminată împărăteasă, măria-ta plângi, şi te ciumăreşti că nu ţi-a dat Dumnezeu măcar un fecior ! Nu-i aşa ?
    - Ba aşa e !
    - Apoi uite ce să faci, măria-ta.
    - Ce să fac ?
    - Să te duci în grădina de la spatele palatului şi să te culci sub mărul de la marginea iazului.
    Atât i-a spus pustnicul şi a plecat. Împărăteasa l-a rugat să mai stea, ca să-i puie masa, să-l cinsteacă cu ceva. Dar el n-a vrut să mai stea şi ca s-o mângâie pe împărăteasă, i-a zis:
    - Fă ce ţi-am spus eu şi ne-om mai vedea la botez.
    Împărăteasa a înţeles că şi-a adus aminte Dumnezeu şi de ea şi nu mai ştia ce să facă de bucurie. S-a dus repede de s-a culcat sub mărul de la marginea iazului şi... din ziua aceea a fost cum a zis pustnicul.
    Iar peste nouă luni, a născut împărăteasa un prunc frumos şi grăsuliu, de parcă să-l fi sorbit într-o lingură de apă. Semăna cu mumă-sa !
    Cine mai poate spune acuma bucuria împăratului şi p-a împărătesei  Toată curtea şi toată împărăţia era o veselie şi o petrecere; numai fetele împăratului crăpau de ciudă.
    Când a fost la botez, împărăteasa şi-a adus aminte de pustnicul cel bătrân şi nici n-a apucat să-i spuie împăratului şi iată pustnicul s-a ivit colo în uşă, rezemat în cârjă.
    - Cu bine şi cu sănătate, prea luminate împărate; v-am făgăduit să viu la botez şi am venit. Cereţi-mi ce să-i urez pruncului, că plec.
    - Apoi ce să-i urezi, prea cinstite părinte, ce te-o învăţa Dumnezeu.
    - Apoi să fie sănătos, puternic, meşter la sfat şi cu noroc în toate.
    - Dar nouă nu ne urezi ceva, cinstite părinte – săriră de colo, strejitele alea de fete ale împăratului.
    - Apoi, voi ce-aţi dori de la mine ?
    Fetele se gândiră puţin şi apoi răspunseră toate într-un glas:
    - Pe noi să ne faci trei păsărele mândre şi frumoase.
    - Bine ! Păsări să fiţi – zise pustnicul şi se făcu nevăzut.
    Fetele se făcură trei păsări, dar trei păsări aşa de urâte şi de pocite, încât împăratul le şi luă la goană din palatul lui. Zburară ele pe câmp, prin livezi şi prin păduri dar pe unde zburau, toate păsările ţipau şi fugeau de ele, ca de alte alea. Atunci ele au plecat să caute pe pustnic şi să-lroage să le facă iar fete. Dar au aflat, nu ştiu de unde, că pustnicul s-a suit sus la Dumnezeu.
    Atunci s-au supărat foc, au început să ţipe şi să ocărască şi-au pornit în sus la Dumnezeu, să-l roage să le facă fete. Şi-au zburat ele aşa, zile-ntregi, dar la Dumnezeu n-au mai ajuns. Pe drum li s-a făcut foame şi neavând ce mânca şi-au mâncat penele de pe trupuri, până le-au rămas numai aripile, ca să aibă cu ce zbura; dar de ajuns, tot nu mai ajungeau. Când obosiră şi flămânziră iară, de de-abia îşi mai trăgeau sufletul, le-a ieşit aşa ca din senin înainte, o flacără mare de foc. Era puterea lui Dumnezeu !
    Ele atunci n-au mai putut zbura; de frică şi-au acoperit cu aripile capetele şi trupurile şi picioarele şi s-au lăsat aşa, buşteni, să cază jos unde-o vrea Dumnezeu.
    De puterea focului dumnezeiesc, oasele li s-au topit în piele, trupurile li s-au făcut mici, mici de tot, iar aripile li s-au împietrit aşa pe lângă trup, ca două albiuţe de cremene.
    Şi când veneau ele aşa în jos, vâjâind ca nişte pietre scăpate din praştie, s-a auzit un glas care ieşea din văpaia de foc.
    - Blestemate să fiţi voi nemulţumitelor ! Şi fiindcă nu v-a plăcut nici pe pământ, nici în aer, să trăiţi de-acum înainte, cât o fi lumea, în apă, prin gârle şi prin iazuri. Şi ziua şi noaptea să mâncaţi, dar de îngrăşat să nu vă îngrăşaţi.
    Ele au căzut într-o apă şi s-au făcut scoici. Din ele s-a prăsit neamul scoicilor care trăieşte până astăzi prin gârle şi prin lacuri. Aripile sunt cojile scoicii, pe care se văd şi acuma urmele penelor împietrite; oase nu le-a mai crescut nici pân-acuma, iar de îngrăşat nu s-or mai îngrăşa cât lumea.


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.