» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea cu nefīrtate


... La īnceputul īnceputurilor, cīnd nu era nici lumină, nici apă, nici pămīnt şi nici umbră de vietate, deavolul, care trăia pe atunci, era frate cu Dumnezeu şi locuiau amīndoi īn văzduh, pe un tron făcut din spumă.
    Dumnezeu sta vecinic pe gīnduri, pe cīnd deavolul căsca şi se-ntindea toată ziua, neştiind cum să-şi treacă timpul.
    Īntr-una din zile, deavolul, amărīt peste măsură, veni la Dumnezeu şi scărpinīndu-se după ureche, īi zise:
    - Frate, tu de cīnd te-ai pomenit, tot gīndeşti īntr-una, iar eu mor de urīt pe līngă tine. Fă-mă şi pe mine să īnţeleg o frīntură măcar din gīndurile tale !
    Dumnezeu i-a răspuns atunci cu bunătate:
    - Nu eşti tu īn stare să-mi pricepi gīndurile dar uite un fum din ele, să ai cu ce te juca.
    Zicīnd aceasta, Dumnezeu a suflat, aşa cum sufli cīnd vrei să abureşti geamul şi a dat afară o rotogoală mică de fum, care s-a făcut ca o gogonea ce creştea mereu. Deavolul s-a repezit atunci şi sărind pe ea, a turtit-o şi a īnceput s-o īntindă ca pe o cocă, fugind de la un capăt la altul şi dīndu-se de-a berbeleacul. Cu cīt fugea īnsă, cu atīt şi bolta ceea de fum se lăţea, de nu-i mai puteai da de margini.
    - Iacă, ăsta să fie tronul nostru de-acum şi să se cheme cer.
    - O fi, Doamne, dar ştiu că eu am īnceput să mă cam satur şi de jucăria asta şi am să te rog să-mi faci alta.
    - Da crezi tu că de jucării stau eu acum ?
    - Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine.
    - Ba să mă laşi īn pace !
    - Ba n-am să te las de fel - şi zicīnd astfel, īncepu să-l gīdile pe Dumnezeu, doar şi-o putea face tovarăş de joacă.
    - Ptiu, bată-te prăsnaia, nu vrei să te astīmperi ?
    Şi Dumnezeu īl scuipă pe deavol, dar scuipatul căzu jos. Deavolul s-a repezit să-l şteargă. Cum a tras īnsă cu laba, scuipatul a īnceput să se īntindă, pīnă ce s-a făcut o apă adīncă iar deavolul a căzut la fund cu ghearele īnfipte īn nisip.
    - Hm, că bine mi-o făcu frate-meu dar şi eu am să i-o fac.
    Şi ce-i veni juratului īn gīnd, să ia nisip de-acolo din fund i să-1 arunce lui Dumnezeu īn ochi, ca să-l orbească. A luat un pumn zdravăn şi fugi spre mal. Pīnă să ajungă īnsă, nisipul s-a prelins printre gheare şi cīnd s-a uitat el, nu mai avea nimic īn mīnă. A mai īncercat de două ori dar la fel i s-a īntīmplat. 
    Atunci l-a chemat Dumnezeu la el şi i-a spus:
    - Degeaba te-ncerci să faci rău, că n-ai să izbīndeşti; dar du-te şi īncearcă să aduci nisip īn numele meu, căci m-am gīndit să fac ceva, să-ţi fie şi ţie de folos.
    Deavolul a plecat capul ruşinat, s-a afundat din nou īn apă şi a izbutit să aducă un pumn de nisip. Din nisipul ăsta, Dumnezeu a făcut un aluat, pe care l-a īntins cam cīt un pīrlog de pămīnt. Pe el a mai azvīrlit apoi īncă un pumn de nisip şi pămīntul s-a īmbrăcat ca din senin, īntr-o pīnză de verdeaţă şi de pomi atīt de minunaţi, că juratul de deavol a rămas cu ochii holbaţi, neştiind ce să creadă.
    - Mare este puterea ta, frăţioare - zise deavolul, fugind de colo pīnă colo, īn iarbă.
    Dar bucuria lui nu ţinu mult, căci după puţin timp, fruntea i se posomorī dintr-o dată, dorul de joacă i se stinse iar īn fundul sufletului lui răsări ghimpele vrăjmăşiei: „de ce Dumnezeu să aibă atīta putere nemărginită şi eu nu ? De ce Dumnezeu să fie mai presus decīt mine ? De ce ?”
    Gīndul acesta īncepu să-l chinuiască grozav: „Dumnezeu are acum cerul plin de slavă; are pămīntul īncīntător, cu podoaba de iarbă, de flori şi pomi, are apele limpezi şi eu nimic, nimic !”... Cu cīt gīndea mai mult, cu atīta şi pizma se săpa mai adīnc īn sufletul lui. Da tīrcoale prin toate colţurile, privea frumuseţile pămīntului şi se trudea cu mintea lui beteagă, să pătrundă puterea nebănuită a celui ce le făcuse dar capul lui era prea neputincios să poată īnţelege. Īn goliciunea sufletului său, nu rămīnea decīt un singur gīnd, o singură dorinţă: să aibă şi el ceva din cele ce făcuse Dumnezeu: „Ei bine - īşi zise el - voi cere şi de nu-mi va da, voi lua şi eu prin īnşelăciune partea ce mi se cuvine; voi fura-o de va trebui dar voi avea şi eu partea pe care singur să rămīn stăpīn”.
    Tremurīnd de ciudă, se duse la Dumnezeu şi-i spuse:
    - Doamne, nu-ţi fie cu supărare, dar pămīntul ăsta pe care l-ai făcut, mie mi se cuvine, căci eu am adus nisipul din fundul apei.
    Dumnezeu īl privi cu blīndeţe, ghicindu-i mīnia ce-i copleşea sufletul.
    - Nu, frăţioare, pămīntul ăsta e truda gīndurilor mele, ca şi cerul pe care-l vezi, ca şi apele care murmură scăldate īn razele aurii ale soarelui. Eu le-am făcut ca să te bucuri şi tu de ele, să sorbi şi tu din frumuseţea lor, căci frate īmi eşti; nu le-am făcut īnsă ca să-ţi īncolţească vrăjmăşia īn suflet.
    - Dar dacă-ţi sīnt īntr-adevăr frate, de ce să nu-mi dai şi mie partea mea, pe care s-o pot īngriji cum īmi place mie ? Gīndurile tale sīnt prea adīnci, pentru ca să mai porţi şi-atītea griji mărunte. Vreau să te ajut şi eu īn munca ta, Doamne, şi dacă frate mă socoteşti, atunci ascultă-mă, dă-mi pămīntul şi ai să vezi cu cīt drag am să veghez asupra lui, dar dă-mi-l.
    Dumnezeu, īn sufletul căruia nu era nici o umbră de mărire deşartă, īn bunătatea lui fără margini şi-n dragostea de frate, i-l dădu.
    Mai mult īncă, deavolul izbuti chiar să-i zmulgă şi un zapis, prin care-l făcea stăpīn īn toată legea, pe tot pămīntul. Īncornoratul atīta aşteptase, ca să se īntărească bine, că unde īncepe să facă fel de fel de răutăţi, uitīndu-şi cu totul de Dumnezeu. Bieţii oameni erau īmpinşi numai la păcate, de intraseră īn fundul iadului de vii, iar deavolul tăt mai tare īşi bătea joc de ei.
    Abia acum văzu Dumnezeu care fusese scopul deavolului. Şi rabdă Sfīntuleţul azi, rabdă mīine, rabdă poimīine, că doar īşi va mai veni Necuratul īn minţi, dar degeaba. Īncornoratul tot ce ştia făcea. Dumnezeu se cam luă pe gīnduri, căci de, şi răbdarea īşi are marginile ei. Se gīndea Sfīntuleţul: „ce-i vinovată lumea să sufere atīta, pentru pofta unui Īncornorat” şi s-a hotărīt s-o scape din ghearele lui; dar vorba era cum s-o scape, căci Necuratul de cīte ori īi zicea Dumnezeu ceva, scotea zapisul din chimir şi i-l arăta:
    - Avem noi īnscris, ori ba ? Păi dacă avem, īnseamnă că sīnt stăpīn şi că sīnt liber să fac ce vreau.
    Puterea lui Dumnezeu e mare īnsă; iar dacă iartă toate nelegiuirile cīte se fac, apoi chiar şi cīnd plăteşte, nu dă odată cu ciomagul şi ştii aşa pe nesimţite, dar tot plăteşte; dacă nouă oamenilor ni se pare că rămīn mulţi nedreptăţiţi, este pentru că nu băgăm noi de seamă. De nu pedepseşte azi, apoi mīine; cel care nu se īndreaptă, tot nu scapă. Aşa şi cu deavolul; l-a sfătuit, l-a mai dojenit, iar dacă a văzut şi-a văzut, s-a hotărīt să-i dea răsplata ce i se cuvenea.
    Īntr-una din zile, numai ce chemă pe Sfintui Petre la el şi īi zise:
    - Petre, mari nelegiuiri a mai făcut „Nefrate-meu” asta pe pămīnt, că numai frate nu-mi mai poate fi !
    - Mari nelegiuiri, Doamne, mari de tot şi mă tot gīndesc şi eu cum de i-ai putut răbda atīta amar de vreme.
    - Am tot crezut că se va cuminţi, Petre, dar văd că răutatea lui e fără de sfīrşit; de asta te-am chemat, să scăpăm biata lume din ghearele spurcatului.
    - S-o scăpăm Doamne, dar cum, căci are la mīnă zapisul cela cu care ne tot izbeşte mereu.
    - Zapisul l-a luat prin linguşire şi prin īnşelăciune, Petre, şi cine īnşeală, īnşelăciune va fi pierderea lui. Ascultă-mă. Caută niscai zdrenţe prin podul cerului şi aşa īmbrăcat, du-te la el; fă-te că eşti om sărman şi că umbli să te bagi slugă. Dar nu cumva să dai ceva de bănuit, c-apoi totul e pierdut. Cată să-i fii pe plac, aşa ca să capete īncredere īn tine. De furat să nu te-ncerci, căci īl poartă totdeauna īn chimir, iar noaptea doarme cu chimirul īncins. Stai īnsă pīnă la vară şi atunci eu am să dau o căldură mare de tot. Deavolul o să meargă la gīrlă şi-o să te ia şi pe tine. Cīnd el o fi īn fundul apei, eu am să dau deodată un ger, īncīt o să īngheţe apa de-un lat de mīnă şi el n-o să mai aibă loc nici cīt gămălia acului, ca să iasă. Tu să iei atunci chimirul şi să te sui īn cer şi i-oi arăta eu cum se plătesc fărădelegile.
    Aşa a făcut Sfīntul Petre. S-a īmbrăcat cu nişte ţoale vechi, găsite īntr-un colţ al raiului, s-a coborīt pe pămīnt, iar de aci fuga la īmpeliţatul de deavol. La poarta lui, doi īncornăraţi, īmbrăcaţi īn cămăşi de foc, făceau de pază.
    - Ce e cu tine, mă zdrenţărosule ?
    - Apoi, domnişorilor draci, sīnt un biet nevoiaş şi-aş vrea să mă bag slugă pe la cineva, dac-oi găsi. N-ăţi şti cumva dumneavoastră pe vreunul care are nevoie ?
    - Ba chiar stăpīnă-meu are nevoie de o slugă - spuse unul din ei - dar vezi că lui īi place, ori să fii om, ori să nu mai fii.
    - De asta n-aveţi nici o grije,  domnişorilor. De nu i-o plăcea cum l-oi servi, poate să m-alunge ca pe-un cīine.
    Tura-vura, l-au dus īnaintea lui Scaraoschi, care şedea tolănit pe-un tron de aur, păzit de şapte aghiotanţi cu săbiile scoase.
    Acolo şi-ăla:
    - Cine te-a adus prin locurile astea, măi neprocopsitule ? Şi unde mi-l măsoară īncornoratul de sus şi pīnă jos, de să-l bage īn pămīnt, nu alta.
    - Sărut tălpile, luminăţia voastră, iaca sărăcia şi nevoile m-au adus. Sīnt un biet creştin fără de nici un căpătīi şi umblu să-mi găsesc un stăpīn. Nu cer mai mult decīt un codru de mămăligă şi-un locşor unde să-mi odihnesc oasele īmbătrīnite.
    - Păi, dacă aşa ţi-i povestea, să rămīi la mine, numai vrednic să fii.
    I-a dat īmpeliţatul să mănīnce şi mi l-a pus la lucru. Să-l fi văzut pe Sfīntul Petre cu mīnecile sumese, frecīnd cazanele cu zmoală, te-ai fi crucit de vrednicia lui. Deavolului īi plăcu mult şi īncetul cu īncetul īncepu să prindă īncredere īn el. Intrase Sfīntuleţul pe sub pielea Tartorului, că ajunsese să nu mai facă nimic fără el. „Petre-n sus, Petre-n jos”; unde se ducea, unde se īntorcea, Petre era nelipsit. Ba, īncă de la un timp, pīnă şi sfatul i-l cerea.
    Īn sfīrşit, a sosit şi vara pe care Sfīntul Petre o aştepta cu atīta nerăbdare. Şi dăduse Dumnezeu īn vara aceea o căldură aşa de mare, că se pīrlise iarba şi florile, iar frunzele pomilor se īngălbeniseră şi cădeau ca-n toamnă. Ardea tot pămīntul de parcă era un cuptor, că de-atunci a şi rămas numele de luna lui cuptor. Acu satana, de gras ce era, se topea osīnza pe el, cum ai fi topit untura de porc pe foc. Sta toată ziulica ascuns īntr-o pivniţă şi īntr-o zi chemă pe Petre la el.
    - Ia ascultă, Petre, hai la gīrlă să fac o baie, că uite, nu mai pot, mă topesc de-an picioarele.
    - Să mergem, stăpīne, dacă zici - dar īn gīndul lui – „să mergem, īmpeliţatule, că ţi s-a cam īmplinit veleatul ! Oi şti eu să mă plătesc de slugărnicia asta !”
    Şi-a luat satana albituri de primeneală şi au plecat; deavolul īnainte şi Petre după el. Cum au ajuns la gīrlă, deavolul nici c-a mai aşteptat şi s-a dezbrăcat. Şi-a pus chimirul peste albituri şi zdup, cu un scuipat līngă ele, pe urmă s-a aruncat īn apă. Plutea satana ca o bucată de osīnză, iar grăsimea de pe el se făcea cerculeţe īn jurul lui. Apoi s-a dus la fund, īn timp ce Sfīntul Petre se tot gīndea īn el: „măi, fir-ar al dracului, dar ce-o mai fi şi cu scuipatul ăsta de-l aruncă aci satana ?” Se uită pe īntinsul apei; nici gīnd de īngheţ; apa curgea liniştită, īmbibată de osīnza satanei. „Ei - īşi zise el - nu cumva să-şi fi uitat Dumnezeu vorba ? Ia mai bine să īncerc să-i fur eu zapisul frumuşel din chimir, cīt stă īmpeliţatul īn fundul apei”. Se gīndi puţin şi hop, puse mīna pe chimir.
    Tartorul īnsă vezi, fusese cu scaun la cap, pasămite că scuipatul era fermecat, căci abia a pus Sfīntul Petre mīna pe chimir şi numai ce-a ieşit, aşa ca din senin, o coţofană şi unde īncepu să strige de-ţi lua auzul:
    - Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ !
    Dracul sări ca fript īn sus şi-l prinse cu chimirul īn mīnă. 
    - Ce faci, Petre?
    - Ce să fac, stăpīne - luă vorba Sfīntul Petre, ridicīnd şi ţoalele celelalte de jos. Uite, au fost puse prea līngă mal şi s-au stropit de apă, iar acuma vreau să le mut mai īncoace.
    Se īncrezu deavolul şi se linişti, da Sfīntul Petre: „măi, a dracului coţofană, de unde mai ieşi şi asta ? Să ştii că nimic nu fac. Dumnezeu nici gīnd n-are de-ngheţat şi de m-o prinde şi-a doua oară, nici că mai scap din ghearele satanei. Stai să şterg īntīi scuipatul, că numai ăla e cu pricina” şi zicīnd aşa, īl şterse cu piciorul, apoi īnfăşcă chimirul; coţofana dracului īnsă, răsări ca din pămīnt şi īncepu să strige şi mai tare:
    - Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ !
    Satana sări de data asta ca ars şi se uită bănuitor la Petre:
    - Ce tot faci, mă nemernicule ? Dar şi Petre hoţ:
    - Aoleo, stăpīne, parcă fusei zăpăcit, că pusei ţoalele peste nişte mărăcini, gata să se umple de scai.
    - Dă-le la o parte, zmintitule, orb ai fost ? Pune-le īncolo pe iarba ceea, aşa vezi - şi iar se dete afund. 
    Dumnezeu īnsă nu doarme şi nici nu uită. Abia s-a zvīrlit deavolul īn apă şi odată, uite-aşa ca prin farmec, numai ce s-a făcut apa tot o spumă la suprafaţă şi cīt ai clipi, a īngheţat tun de-un lat şi mai bine de palmă. Atīt i-a trebuit Sfīntului Petre, că a şi īnhăţat chimirul cu totul şi să te păzeşti duluţă. S-a dus spre cer ! Bietul deavol, dă-i īncoace, dă-i īncolo, doar va găsi vreo deschizătură, dar nici pic. Urla prin apă de gemea pămīntul de groază, dar ce-i folosea ? A īnceput atunci să iscodească printre peşti, poate că va şti vreunul vreo găurice pe unde-ar putea ieşi, dar nu degeaba se zice: „să ai mintea unui peşte !” Nici unul nu i-a spus; numai afurisita de ştiucă vru să se arate ea mai filoscoasă decīt ceilalţi şi īi spuse:
    - Vezi şi tu pe unde e vreun fir de papură; rupe-l şi trage-l īnăuntru şi nu va fi prost !
    Acolo s-a dus deavolul şi s-a pus pe lucru. A ros īntīi firul de papură sub apă, apoi l-a tras īn jos pe cel de deasupra apei. Şi-a făcut un locşor şi fuga după el. Zbura Sfīntuleţul cīt putea, dar nici deavolul nu se lăsa şi tocmai cīnd Sfīntul Petre s-a apucat cu mīinele de toartele cerului, hop şi deavolul, se agăţă cu ghearele de talpa piciorului. Pīnă aci īnsă i-au mers nelegiuirile lui. Dumnezeu, īntinse mīna şi-l trase pe Sfīntul Petre īnăuntru, iar deavolul rămase doar cu o halcă de carne din talpa lui Sfīntul Petre īn mīnă şi de atunci a rămas omul cu scoabă la picior.
    Un tunet prelung răbufni deodată, că se cutremură cerul; pămīntul vui groaznic şi se despică īn două; soarele se-ntunecă la faţă, iar mīnia Domnului se revărsă asupra Necuratului.
    - Pīnă acum mi-ai fost frate ! izbucni Dumnezeu. 
    - Ai făcut toate nelegiuirile de pe lumea asta; ai nesocotit cuvīntul meu, ca şi cum eu n-aş fi fost nimic pentru tine. Ei bine, de azi „Ne-frate” să-mi rămīi ! Şi pentru că īn prostia ta, ai căutat, cu sufletul tău spurcat să te īnalţi mai presus decīt mine, de adīncul adīncurilor să ai parte. Lumina zilei să n-o mai vezi īn viaţa ta şi să trăieşti acolo ca o lighioană ce eşti. Aripile să-ţi cadă şi-n locul lor să-ţi crească coarne şi coadă. Aşa ai vrut-o şi aşa să fie īn vecii vecilor !...  Atīt a fost!...
    Un trăznet īl azvīrli pe deavol tocmai īn fundul īntunecat al pămīntului, care apoi se īnchise, de nu se mai auzi nici geamăt.
    Blestemul Domnului se īmplinise !...
    De-atunci şi pīnă astăzi şi cīt o mai fi lumea, acolo īn īntunericul gheenei va rămīne. Pentru că atīt cīt trăise, nu făcuse decīt rele şi azi e socotit ca un īndrumător de răutăţi.
    De-atunci, frăţia dintre el şi Dumnezeu s-a desfăcut, iar oamenii i-au pus numele de „„Nefīrtate” sau „Nefīrtache”.
    Tot atunci a blestemat Dumnezeu şi pe ştiucă, de-a rămas aşa sfrijită şi pocită cum este azi; iar carnea ei este fără nici un gust, ca iasca...


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.