» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Măturoiul


    Casele cu bârne negre, împreunate la cele patru colţuri, cu ochii mărunţi ai ferestrelor, se aflau adunate în pâlcuri mărunte, ici-colo, ca bureţii la tulpinele copacilor. Dorniţele acoperişurilor, trase către păretele de către miazănoapte, ţineau piept viforniţei şi dădeau nămeţilor lunecuş de topire. Se aflau ele după perdeaua subţirică a sălciilor şi îngemănate cu firul apei peste care, din loc în loc, spânzurau legănate, sub paşii trecătorilor, podeţe din trunchiuri de copaci bine înnădiţi şi legaţi.
    Nu departe de apă mergea drum de căruţe, iar printre case, către deal şi tihărăi, mergea pânză din aţele potecilor, spre mărunte ogoare de cânepă şi cartofi, sau spre livezi cu pomi mărunţei. Pe spinările măgurilor mişcau capre, oi şi vite, duse de ici-colo de către prunci şi prunce, că poieni cu iarbă erau puţine şi, mai ales, prin hăţişuri.
    Oile zbierau, caprele hohoteau într-un râs ciudat şi gâlgâit, vitele răgeau, iar copiii se strigau între ei şi îşi povesteau, uneori, cu glas tare, prelungit de ecou.
    Alteori, peste larma obişnuită se auzea strigare chiuită, de femei care aveau oarece de poruncit pruncilor.
    — Tu, Titiană, tu, vezi de mână caprele cătră vale, eu am treabă a pleca şi rămâne Pătruţ pe seama ta.
    — Mă, Vasi, mă, tu paşti oile pe stânci ? Dă-le mă către huci !
    Acestor chemări şi strigări li se adăuga mugetul vreunui taur, care semăna asemeni căscatului unui uriaş, croncănitul ciorilor, măcăitul raţelor şi sâsâitul gânsacilor.
    Toate învăluite şi molcomite în freamătul sălciilor şi al apei, ce îngâna un cântec numai de ea ştiut.
    Titiana, veveriţă roşcată, cu toată strigarea nanei Frăsina, prefăcându-se că fuge ca să-şi adune caprele, se vânzoli val-vârtej, îmbrânci oarecare prunce, şi-i puse o piedică lui Pavăl, care prefăcându-se a duhăni o ţigară din iarbă uscată, învelită în foaie de pătlagină, se poticni gata să se prăvale.
    Pavăl o prinse din fugă pe Titiana de cozile care fluturau ca hăţurile şi amândoi se prăvăliră, urnind de pe dâmb prundiş care suna ca mărgelele.
    — Tu, Titiană, tu, auzi cum râd caprele tale ?
    — Mă, Pavăle, vezi că-ţi plesnesc oile de câtă iarbă mănâncă ! Le porţi numa pe stânci. Ti spun eu nanei Reghina.
    — No, bine ! Bortă în cer ai să faci !
    Titiana cobora către casă, iară Pavăl striga după ea, cu îndemnul pe care-l fac caprelor: „Cra !... Cra !...”
    — Tu, Titiană, adu-l pe prunculean la deal ! strigă el, când fata se îndepărtă.
    — Feri Doamne, că Nică al nost merge numa-n brânci. Dac-o veni mama, eu oi fugi la scocu Morii de Sus.
    — Oi zice şi eu că merg, să prind peşte.
    Pe malul apei, atât de limpede încât vedeai lespezile late prundişul şi nisipul, deseori fulgera lucirea unor peşti iuţi, care se doseau pe sub un lostopean, şerpuind cu unduirea apei sub soare.
    Pavăl, cu gacii sumeşi, Titiana cu poalele agăţate în cingătoare, păşeau pe vârful picioarelor desculţe, făcându-şi unul altuia semne numai din priviri, sau cu degetele pe buze şi, prăbuşindu-se, când unul, când altul asupra vreunei lespezi, prindeau peştele în palmele pe care le ţineau căuş.
    — Uite-l ! Uite-l !
    Şi, spânzurat de coadă, peştele se încorda şi se zbuciuma.
    — Prins-am unu mai mare !
    — Să mor ! Am adunat în straiţă să facem o acrită.
    — Şi eu ?
    — Ce prind de amu îţi dau ţie.
    — Dă-mi amu !
    Şi repezindu-se ca un peşte în apă, Titiana îşi împlântase mâna în straiţa lui Pavăl, luase prada şi o rupsese la fugă.
    Aşa era felul Titianei şi pruncul, ciufulindu-şi ciuful părului, flutura capul după ea, fără de supărare.
    Creşteau asemeni lăstarilor de la marginea codrului şi florilor câmpului. Gata nici să-şi dea seama că fata a ajuns la anii când să se prindă în horă, iară băiatul îşi trăgea clopul pe ochi şi ţipura de se minunau. Nu se mai scăldau laolaltă la scocul Morii de Sus, că se ruşinau. Aveau însă tresărire de bucurie şi salt de inimă, de câte ori se aflau unul lângă celălalt.
    Nu trebuia nimeni să grăiască, fiindcă era lucru ştiut şi înţeles că Pavăl şi Titiana, care crescuseră asemeni crengilor gemene, nu aşteptau decât vremea în care să facă încredinţare, adică schimbarea năfrămilor în faţa vârstnicilor şi părinţilor, ceea ce însemna legământ sfânt de întemeiat casă.
    Nici nu se putea altminteri; că ei doi într-un gând se aflau şi din aceleaşi pricini se veseleau ori se întristau. Ştiau că sunt hărăziţi unul altuia. De ceea ce poate fi dorul şi dragostea, Titiana şi-a dat seama într-o zi când, necăjindu-l la horă, i s-a părut că-i ciuntită pe din două. Îi era drag, aşa cum îi este pasărei cerului puiul care învaţă mai greu să zboare şi pe care îl ştie al ei, parte din trup, din gând şi din inimă. Atâta erau de înfrăţiţi, că nu simţeau trebuinţă să şi-o spună. Se prindeau de mâini, se căutau din privire şi se îndestulau.
    Avea Pavăl felul lui, care-l făcea ales între toţi, crescut osebit şi făr de asemănare. Îi umbla mintea către scorniri, care pe Titiana o veseleau şi îi dădeau ameţeală ca de-o băutură tare.
    Titiana îşi înflorea ochii ei de viorele şi, uimită, uluită, cu obrajii învolburaţi către râs, îl asculta, gândind c-o afla şi ea oarece a-i spune, care să-l minuneze pe el.
    — Tu, Titiană, tu, am fo sus unde-i cununa de aur a munţilor. M-am căţărat pe un stei, care era ca un cui până la cer. Ce crezi că am văzut ? Ţări multe şi iară multe, munţi gheboşaţi şi ape, unele ca balaurii şi altele cât râmele. M-am vrut pui de vultur, să mă avânt şi să zbor. Atâta m-am sumeţit, c-am lunecat de pe stei şi mi-am zdrelit mânurile. Tu, Titiană, eu vreau să ştiu şi să văd.
    — Mă, Pavăle, mă, să nu te mai caţări pe steiuri; uită-te la gâlgâitul pâraielor. Dă palmele să-ţi şterg sângele şi tina.
    — Nu pot, Titiană ! Iacă, eu nu pot. Mărg cu ochii către cer şi către mărginirea pământului.
    — Îi fi deochiat ! Îi fi mâncat bozâie ?
    — Apoi că tu una ştii, una spui !
    — Că n-oi şti una, şi-oi spune alta !
    — Aşa-i ! Da află tu că cel care mere şi mere, până departe, multe află. Cine află, nu-i prost !
    — Apăi că eu nu merg după cum îmi fug ochii. Eu ştiu una, numa una.
    — Tu, Titiană, guruţă, înţelegi oare ?
    — Una-i să înţelegi şi alta-i să nu pricepi !... Este Pavăle ? Ce facem cu încredinţarea ? Asta îi una, pe care o ştiu.
    — Mă, Titiană, adică tu nu eşti încredinţată cu mine ? Treabă să spunem oamenilor ?
    — Aşa-i ! Dară vezi tu...
    — Mă, guruţă, ţi-oi spune una şi mă tem că n-oi fi tu îndemnată să crezi.
    — Zi-mi, Pavăle, şi eu n-oi avea îndoială.
    — Apăi, că ce-i bine, nu-i rău. Sunt eu om sucit ? Sunt ! Ştiu că tu mă cunoşti, precum îţi stă cumpătu. Este ? Eu, Titiană, sâmţesc în mine o nelinişte, o frământare, care n-oi putea-o împlini după ce-om face încredinţare faţă cu bătrânii. Ei n-or înţelege, Ei or bârfi, or cârti. Dară tu ?
    — Apăi, că mă hierbi de pomană, grăieşte !
    — Eu, Titiană, sînt îndemnat să merg în lume şi s-o cutreier pe cât oi putea şi, după ce m-oi întoarce, om hi amândoi.
    — Greu lucru ! Mare povară ! Mergi, Pavăle, dacă asta ţi-i chemarea, şi eu te-oi aştepta.
    — Zici tu una ca asta ?
    — Zic ! Şi să ştii că îmi ţin vorba, chiar dacă tu îi poposi în altă parte, eu tot te-oi aştepta. Sunt încredinţată cu tine şi asta nu să poate schimba. Nu sunt ca frunza cu două feţe... după cum îi bătută de vânt. Pas bun, Pavăle ! Dară să ştii că-ţi pleacă trunchiul şi crengile, iară rădăcina-ţi rămâne.
    Şi Titiana, ca să nu-şi dezvăluie buba din inimă, a fugit tocmai pe prundişul pârâului şi s-o ascuns la scocul Morii de Sus. Se temea să n-o prindă slăbia şi să-l ţină pe Pavăl cu lacrămi şi cu jelire.
    „De l-oi popri, o trăi lângă mine cu părere de rău. Eu am tărie ca să îndur, şi-oi găsi în mine gândul cel bun cu mintea la zilele care o fo...”
    S-o aflat în sat, pe clipă, precum că Pavăl o plecat oriunde ! Unul spunea într-un fel şi gata venea altul şi aducea presupunere nouă.
    — C-o fo plecat să caute fată găzdoaie ?
    — No, c-o fo venit careva şi l-o momit...
    — Apăi, că nu prea făcea el haz de pruncile de pe la noi... Una ca alta şi tăte de dat pe gârlă.
    — Tu, Titiană, unde-o mărs Pavăl ?
    — O mărs unde o fo avut treabă !
    — S-o turna oare ?
    — S-o !
    Fata mergea ţanţoşă şi grăia cam peste umăr, ca să nu lungească vorba şi, mai ales, să nu i se vadă ochii încărcaţi şi obrajii subţiaţi.
    — De ştire ţi-o dat ?
    — Dat... pe apă, pe ploaie şi pe Sfântu Soare.
    — Păcat, tare păcat ! Voi doi eraţi încredinţaţi, ori ba ?
    - Că suntem şi rămânem încredinţaţi.
    Când s-a domolit zvoana clevetirii, că era ca zumzetul de la urdinişul stupului, oamenii satului şi-au urmat viaţa precum curgerea apei de-a lungul pârâului.
    După ce s-a aflat singură pe lume, că răposase de-al-de mumă-sa, Titiana prinse vârtos jugul gospodăriei. Prăşea ogorul aflat pe povârniş, de se năruia plecată şi credeai că-şi lipeşte obrajii de pământul cel nisipos; înşira cuiburi de cartofi; bătea haragi pentru mazăre, tocmea plete de cânepă şi de in, iară între cele haturi, multe altele. O întâlneau femeile la vâltoare, la geoacea făcută din lemn tare ca fierul, unde apa se învârtea şi râsucea, clocotind parcă, şi unde scorţurile, ştergarele şi pânzeturile se albeau ca omătul.
    Oarecine putea crede că-i una din cele tinere femei, proaspăt măritate, care învârt grijile casei pe degete.
    — Tu, Titiană, tot ca turturică făr´ de pereche ? n-o avut treabă Ili a Catrinei să o întrebe. Ce-ai zice ?...
    — Aş zice să curmi ce-ai început ! Eu nu mi-s turturică despărichiată, eu mă aflu în aşteptarea lui Pavăl !
    Într-o zi, Nuţu, holtei din cei bine tomnatici, s-o întâlnit cu ea sub perdeaua răchiţilor. Titiana s-o ferit însă, ca să-l lase a trece singurel pe podul cel legănat.
    — Noi doi putem umbla laolaltă, zise el. Haide, şi te-oi ţâne de mână.
    Şi cum în ziua aceea Titiana se afla în toane bune, i-o râs de şi-o sărat inima:
    — Unu m-o cerut marţi şi altu azi, că e joi. Cel de marţi — tinerel şi cam zărghit, cel de joi — pleacă la arat bosumflat şi când vine p-ănsărat, zice că-i deşelat.
    Nuţu şi-o găsit treabă cu o nuia de răchită pe care o rupt-o bucăţi şi-o azvârlit-o în apă.
    Titiana una ştia: Pavăl are să vie ! Şi din gândul acela trăia. Şi se zorea de parcă era vestită să-l aştepte mânizi.
    Într-o zi îşi spăla porţile, împodobite cu frânghia vieţii — floarea-soarelui şi pomul vieţii, cu ramurile înfrăţite două câte două şi înflorite; în altă zi dregea streaşinile largi ale acoperişului solzos; alteori potrivea „rude”, drugi lungi de lemn jur-împrejurul pereţilor pe care înfloreau scorţuri, pânzeturi şi cele de trebuinţă casei...
    „Unde-i Pavăl ? Unde-i, să le vadă şi să se bucure ? Am să-l aştept precum pământul uscat ploaia... precum copacul roadele... S-ar putea să nu vie ? Nu ! Parcâ-l aud: «Tu, Titiană, noi suntem încredinţaţi pe vecie !» Pe vecie, Pavăle !
    Numai că sunt întâmplări pe care tu nu le ştii şi n-ai să le afli... Acu port broboadă ca femeile cele măritate... Părul meu de care tu ziceai că-i «pădure aprinsă de toamnă», acum îi brumat la tâmple... Nu-i pagubă ! La obraji nu-s chiar atâta de veştejită.
    Mă, Pavăle, tare încet au trecut anii ! S-au adunat ca pânza pe vălătuc, şi acum mă uit la grosimea lui şi jălesc în tăcere. Câte poticneli şi câte ciuntiri ! Nu, nu mă plâng, îmi spun numai aşa, mie. Că de-aş mai avea o viaţă, eu încă te-aş aştepta. Dorul tău mi-a fo ca un prunc ce l-am purtat în inimă. O veni ziua ?... O veni ceasu ?... Mă gândesc însă că, aşa cum ştii şi tu, din vechime, de-ai trecut cei douăzeci şi cinci de ani, ţi-o murit soarta, eşti fată bătrână.
    Mă, Pavăle, tare mi-e greu fără tine ! M-am trezit cu măturoiul de nuiele la poartă, iar Nuţu, cela hainu care-o tânjit după mine, a făcut batgiocură şi, în miez de noapte, când se bate cap în cap anul ce-o fo cu cel ce vine, o chiuit strigare peste sat. Urla ca lupul cel hămesit, că «Mintea de la fete îi precum coada de la cepe. Este una Titiana, care rău s-a tehuit. De măritat s-ar mărita, nu-i câine să zică ham». Mi-am ascuns faţa între straiele de pe „rudă” şi mi-am înfundat urechile cu degetele. Mare jale pe mine, nu de alta, dară el minciunea, el căta să mă afunde, că ştie că-s încredinţată cu tine.
    Mă, Pavăle, eu mă jăluiesc uneori, dar în cele ce-o fo şi în cele ce-am avut de grăit noi doi găsesc tăte câte le vreau. Eu găsesc bucurie în cele de atunci şi mă pomenesc râzând şi mă împac cu oarece...
    Când vii, Pavăle ? Mă uit la flăcările de pe vatră şi în ele te văd, ba chiar te şi ascult: «Titiană, noaptea ce-o fo, eu am văzut o oaie laie, cu patru corniţe poleite şi răsucite. Fiştecare purta o nestemată care lucea de-ţi întuneca ochii. Ce ţi-oi spune, oi crede ? Oaia se scărchina cu coarnele de tăria cerului şi stelele plouau şi aveau coadă subţire şi lungă, lungă până-n pământ. Eu, Titiană, am văzut apoi un curechi aşa de mare, că douăzeci de oameni se trudeau să-l taie din cocean !... Titiană, o început o ploaie cu şiroaie, şi tăţi oamenii din sat s-o adăpostit sub una din frunzele curechiului !»
    Mă făceai să râd, mă, Pavăle, până-mi lunecau lacrămile pe obraz. Acu ce mi-i spune ?
                „Acu tu ai plecat, la depărtări 
                Dacă ai plecat Nu-i doar vina ta, 
                Ci a cui te-a sădit, 
                Că nu te-a îngrădit.”
    Eu trăiesc că te am cu mine, dară tu ? Mă prinde oarecare teamă că ai putea avea parte de întâmplări rele.
    Prinsă în vălmăşag de nelinişte, Titiana rămânea pe gânduri până ce lumină subţire lumina întunericul, iar cocoşii se strigau să-şi spună în felul lor „bună dimineaţa”.
Veneau dimineţile în care descoperi că tot mai trăieşti.
    Titiana s-a uitat lung, a dat din cap, s-a înfiorat şi a fost cuprinsă deodată de acea plăcută răcorire şi împrospătare ce-o afli în valurile apei bătute de soare.
    Într-o dimineaţă anume, Titiana zări că prunul din cornul din dreapta casei împulpise muguri, iar florile scoteau mii de mii de aripioare trandafirii, o pânză de albine roteau şi bâzâiau peste prun. „Înfloreşte iară prunul pe care l-am sădit cu Pavăl, iar eu îmbătrânesc !”...
Şi fără să vrea, privi către smocul de nuiele de la poartă, care, după un vechi obicei, îi arăta anii îndestul adunaţi.
    Ar fi vrut să smulgă măturoiul ! Nu putea însă. Ar fi cârtit oamenii. Ar fi auzit iarăşi oarecare strigare peste sat.
    Se repezi atunci către prun şi începu să-l scuture cu putere. Sub ploaia puzderie a florilor s-a liniştit, apoi a prins-o o nebunească hohotire de râs.
    „L-am zgâlţâit puţintel — spuse ea într-un târziu — pe Pavăl !”
    De undeva, din necunoscutul şi adâncul făpturii şi al trăirii, îi veniră în minte vorbele pe care le auzise de la străbune, vorbe îngânate când omul, prin învălurat omăt şi spulber de vânt pleca la pădure, la trasul lemnelor cu tânjala.
                  „Şarpe balaur,
                  Pune solz de aur,
                  Cu aripile să-l înghioldeşti,
                  De mine să-i pomeneşti,
                  Cu el acasă să mă trezesc !”
    Nu trecu mult timp şi se auzi strigată. Dădu fuga la poartă. Aici, un bărbat, răsărit ca din pământ, stătea în faţa ei, privind-o şi cântărind-o cu mirare, nedumerire şi parcă şi teamă. Bărbatul avea încălţările scorojite şi straiele ponosite.
    Cât de femeie bărbată era, simţi un tremur şi o delăsare. Se rotea pământul cu ea şi omul acu se apropia, acu se depărta.
    — Ce ai a-mi grăi ? îngână ea.
    — N-am ce grăi, că mi-s ferecat şi amorţit.
    — Oi fo în lume ?
    — Am fo !
    — Şi-i pleca iară ?
    — Numa de-i zice să plec...
    Titiana, auzindu-l, îşi ridică privirea şi şi-o pironi pe chipul lui.
    — Pavăle ! Ai venit, Pavăle ?
    Şi, deodată, cuprinse stâlpul porţii, îşi culcă fruntea pe lemnul înnegrit de vreme şi începu să plângă cum n-a mai plâns niciodată.
    — Nu plânge amu, că la „Toarta Curcubeului”, unde ziceam că merg, tot pe tine te-am aflat.
    — Las să bocesc ! Las să curgă tăte lacrămile ce le-am adunat şi placu-ţi în casă, în odaia cea mândră.
    - Dară cum ? Nu s-o mânia nime de asta ? 
    - Nime, că am ştiut că-i înturna.
    Pavăl mergea ostenit, cu grele picioare, zdrobit de drum. Ochii lui se roteau ca într-o lume pe care credea că n-o mai vedea-o.
    Cu tot pasul lui târşâit şi şovăielnic, Titiana îl văzu că se răsuceşte şi ia drumul înapoi.
    Ea s-a sprijinit de cornu casei şi a stat ca sleită.
    — Poate mi s-a năzărit ? Oare iară ai să pleci ?
    Pavăl s-a turnat către poartă, s-a uitat lung la frânghia vieţii, la pomul hărăzit omului, la floarea soarelui, care parcă râdea.
    A smuls dintr-o smucitură măturoiul cel de nuiele şi l-a zvârlit, hăt, departe, pe trunchiul cel gros unde se mărunţesc lemnele.
    — Acu, haida Titiană, haida să-ţi zic cum o fo !


Elena Mătasă - Muntele de aramă - Ed. Sport - Turism
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.