|
|
<< Inapoi la subiect
Tot, tot, tot...
Un bărbat iabraş din cale-afară ţinuse vreo şase femei, şi pe toate le băgase īn mormīnt. Īn sfīrşit, ce mai la deal, la vale, era aşa de amarnic, īncīt nimenea nu voia să-şi mai puie capul sub evanghelie cu dīnsul, dar era putred de bogat.
O hanţuşcă de femeie din satul vecin, auzind că-i aşa de bogat, nu se sfii de amărnicia lui şi se hotărī a ţine casă cu dīnsul. Bătrīnul acesta, īnsă, avea obiceiul lui. Prinse o vrabie, o tăie şi, dīndu-i-o nevestei noi, īi spuse ca să-i facă zamă, rasol, iar picioarele şi maiul - fripte. Femeia făcu cum i-a spus. Dar uitai să spun că femeia nu mīnca cu dīnsul, ci totdeauna deosebit, căci īi făcea rău zgīrcitului să-i facă asemenea pagubă.
Azi aşa, mīine aşa, femeia se cam săturase de hazul lui şi ce casă era aceea dacă īntr-o zi se īndestula cu o vrabie. Tot vrabie am mīncat la casa lui tat-meu. Ia lasă, că-i fac eu boala ! Căci bărbatul, cīnd īşi tăia pasărea, īi spunea să i le dea pe număr toate la mīncare, să nu cumva să lipsească ceva. Ea de la o samă nu mai căta de rīnză, de mai, căci doar e de vrabie, ci-l lăsa să se irojască aşa.
Cīnd colo, la masă bărbatul zise:
Măi nevastă, unde-i maiul şi rīnza ?
De, bărbate, s-au pierdut.
Cum, zise zgīrcitul furios, le-ai mīncat tu ?
De, fie ş-aşa, zise femeia, s-o scoată la capăt.
Ai mīncat maiul, rīnza ? Tot, tot ?
Tot, omule, că doar nu era de rămas.
Tot ? zise avarul īngălbenit, şi rămase leşinat pe scaun līngă masă, tot murmurīnd cu spume la gură: tot, tot, tot... ?
Femeia, dacă vede una ca asta, cheamă vecinii să-i ţină lumīnarea şi trimise şi la primar. Cīnd veni primarul, femeia īl chemă deoparte, zicīndu-i:
Iaca, domnule primar, bărbatul meu, din nenorocire, trage să moară, şi pentru credinţa ce i-am păstrat, īmi lasă mie tot avutul său. Fă toate formele, ca să iscălească īnainte de a īnchide ochii.
Bărbatul se pierdea zicīnd mereu: Tot, tot, tot... iar primarul, după ce făcu formele, puse dinaintea zgīrcitului şi le iscăli, tot murmurīnd: Tot, tot tot.
Şi muri zgīrcitul, iar femeia huzură de bine, căci avea cu ce, şi ştiuse să-i dea de leac.
Ion Creangă, VIII (1916), nr. 10, pp. 295296
(a se) iroji a se irosi, a se pierde
iabraş (şi abraş) rău, al dracului
De-ale lui Păcală - BPT |
|