Odată era un om vestit de mare vrăjitor, căruia de meşter şi prefăcut ce era, i se duse vestea pînă în a şaptea ţară. Cine îl vedea şi-l auzia, nu-l mai putea uita, căci gura îi umbla ca meliţa şi mînile ca sucala. El toate le ştia şi le gîcia. Cum, cum nu, asta numai Dumnezeu singur o ştia, de unde putea el ca să aivă atîta meşteşug şi o aşa de mare învăţătură.
    Unii credeau că el e trimis de Dumnezeu ca să lumineze lumea, alţii însă îl credeau de unealta satanei, care anume venise ca să înveţe oamenii a nu mai crede în bunătatea lui Dumnezeu.
    Dumnezeu însă, care e cel mai mare binevoitor al făpturilor sale, le ştia toate, cum şi ce face el printre oamenii pămînteni. Îl cunoscu că nu e altul decît Tata-Dracilor, căruia i se împuţinară slugile şi de aceea a luat-o prin lume ca să-şi caute vreo două.
    Oamenii, vezi bine, închinaţi spre rele, mai bucuroşi primeau învăţăturile vrăjitorului, decît vorbele şi poveţele cele înţelepte ale preoţilor lui Dumnezeu.
    De aceea nu era o zi în care să nu se întîmple ceva mirozenii nemaipomenite. Azi era vrajbă între prieteni, mîni se gîtuiau, apoi se întîlneau şi de li se nimerea ceva lucru de pricină, ajungeau pînă la străpungere şi omor.
    Nu era pomană pînă atunci, ca tata cu fiul să se fi sfădit vreodată. Acuma însă, din pricina averii, ori ştie Mamonu din cîte nemicuri, ajungeau pînă la sfadă, de acolo la judecată şi mai pe urmă la aprinderi şi omor.
    Pînă atunci femeile trăiau ca surorile, acum se sfădiau şi se încăerau de păr, chiar şi în mijlocul uliţei.
    Vrăjitorul acesta, cu învăţăturile lui, aduse lumea în corn de capră, spuindu-le că fiecare trebuie să aibă drepturi într-o formă. După învăţăturile lui, nimeni nu era iertat ca să aibă mai mult ca altu. Nimeni nu era vrednic de o cinste mai mare ca cellalt. Fiul trebuie să fie alăturea cu tată-său şi fata alăturea cu mama sa, că doar toţi sînt oameni şi nici unul nu e mai sfînt ca cellalt.
    De aceea vrăjbile şi neînţelegerile nu mai aveau capăt. Cînd se sfîrşea o vrajbă, se începeau zece, de se îngroziseră toţi popii de atîta răutate, cîtă se făcuse.
Se trudiră preoţii ca să-i abată de la rătăcire, dar toată truda le-a fost în zadar, căci meşter era dracu în ale răului.
    Dumnezeu, văzînd că nu-i modru ca preoţii să mai poată îndrepta oamenii la calea cea adevărată, luatu-şi-a cîrja şi încălţînd o pereche de opinci de fier, pornit-a la drum, dînd poveţe înţelepte pămîntenilor.
    Oamenii îl ascultau şi nici prea, căci mai uşor li se părea a face rău decît bine.
    Aşa umblînd Dumnezeu pe pămînt multă vreme, la urma urmei, a văzut că nu-i lucru de şagă şi de aceea, suindu-se pe un armăsar alb ca spuma şi iute ca fulgerul, suitu-s-o la cer şi scoborînd toate trăsnetele, început-a a da din săgeţi după satana, care azi se ascundea în o stîncă, mîne în o apă, încît numai cu greu i-a putut ajunge un cap din cele 99 de capete.
    Din capul acela s-au făcut apoi o mulţime de sfărmi, cari schimbîndu-se în scîntei şi azi le mai vedem pe pămînt, şi mai cu seamă pe marginea drumurilor, leşuind şi acum după oameni.
    Şi scînteile acelea se crede că ar fi licuricii de azi.
    Tata-Dracilor însă, văzînd puterea lui Dumnezeu, s-a ascuns în stînci şi bolovani şi azi e acolo, de unde şi acum leşuieşte după oameni iar pe care cum îl întîlneşte, îl pune să facă lucruri grele şi păcătoase.
    Şi oamenii, aşa se vede, că şi azi îi mai ascultă poveţele şi învăţăturile lui, căci din zi în zi se fac tot mai răi.