» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Rīndunica


    A fost odată un tīnăr īmpărat puternic şi viteaz şi atīt de blīnd şi de drept, că putea să cīrmuiască o īmpărăţie īntinsă, fără de hotar, de nimeni din supuşii lui nu se plīngea de sărăcie şi obidă. Toţi hălăduiau īn tihnă, că răutatea şi gīlcevurile nu se sălăşluiseră īncă īntre ei, iar cerul era mai milos şi pămīntul avea mult mai multă vlagă.
    Şi de multe ori s-a fost plimbīnd bunul īmpărat printre norod, de a fost stīnd de taină cu el şi graiul lui era mīngīierea şi veselia tuturor şi ei toţi īl iubeau şi se uitau la el ca la sfīntul soare.
    Ci socotind īmpăratul că poate-or fi dureri şi năcazuri, care s-or fi ascunzīnd de haina şi de faţa īmpărătească, hotărī să meargă ca să vadă şi s-audă el singur, cam ce-ar dori norodul şi dacă nu cumva are nevoe de mai multă milă şi slobozenie.
    Īntr-o zi deci, se īmbracă īn ţoale ciobăneşti, īşi pune fluier la cingătoare şi calapăr şi peliniţă īn sīn, ca să nu-l atingă dorul mami-si, īşi luă apoi ştergarul ţesut din in, udat cu apă vie, ce i-a fost dat de Sfīnta Vinere tatălui său şi se găti să pornească la drum, singur cuc.
    Degeaba l-a fost rugīnd mamă-sa şi toţi domnii şi mărimile de la curte sa nu-şi primejduiască viaţa, că-i păcat de voinicia şi de tinereţele lui, că el tot nu vru să-i asculte şi plecă.
    Colindă multă vreme prin īntinsa-i īmpărăţie, ba-nspre soare răsare, ba-nspre soare apune, ba la vale, ba la deal şi-i era mai mare dragul cīnd trecea prin vrun sat şi vedea hora de fete şi de flăcăi, cum se-nvīrte de se haţănă pămīntul sub picioarele tinereţii, īnfierbīntată de dragoste şi voioşie.
    Īntr-o sfīntă sărbătoare trecu prin sat şi, fiindcă era horă şi petreceri, se opri şi sta de-a razna, de se uita cum norodul se adunase să-şi mīngīie traiul şi să-şi scarmene o leacă necazurile zilelor.
    Şi dacă l-au fost văzut flăcăii că-i strin şi stă tot pe de laturi, gīndiră să-i īmbunească inima şi se duseră cīţiva de-l rugară să vină, să-i tragă cu toţii la o bătută.
    Cīnd vorbeau flăcăii cu el, fetele s-au fost strīns de-o parte ş-au fost gomotind īncet, spionīnd pe furiş mīndra făptură a voinicului strin şi ochii lui, care le dogorau la inimă.
    Văzīndu-l īnsă că se codeşte, se alese dintre fete una mai gelebeaţă, naltă şi frumoasă, cu ochi şireţi şi negri, de-ţi furau minţile.
    Ea se apropie de voinc şi zise:
    - Da vină, bade, la joacă, ce stai aşa ca un vlădică şi nu-ţi laşi inima veseliei, că doar nu ţi-a fi ploind īn vatră şi nu ţi-a fi bătătura şi coşarul pustii ?
    - Nu mi-i nici una, nici alta - grăi īmpăratul - d-apoi eu nu ştiu joaca şi strigăturile voastre, că-s strin şi nu-mi cade bine să vă-ncurc rostul.
    - Vină şi las c-ai īnvăţa, că doar nu-i vro greutate şi-apoi te-a-ndemna lăuta şi inima, cum să-ţi frămīnţi trupul şi picioarele, cīnd te-nvīrţi cu fetele-n horă.
    Atunci īmpăratul se uită cu sete la minunea de frumuseţe care-i vorbise şi care-i făcea din cap să pornească spre horă şi, nemai-putīndu-şi stăpīni inima, se duse de se prinse līngă ea şi-ncepu să joace, de credeai c-a crescut acolo-n sat.
    Cīnd conteni lăuta, frumoasa fată zise iar īmpăratului:
    - Vezi, bade, că te făceai că nu ştii joaca noastră şi, cīnd colo, nu te-ntrecea nimini şi nu-ţi venea să te mai laşi. Şireţi mai sīnt flăcăii.. se fac sfinte de pe icoane, da degeaba, că-i pīreşte uitătura.
    - Aşa-i - răspunse el - da vezi că noi nu sīntem aşa de īndrăzneţi ca fetele şi deloc ne uluim şi ni se-neacă graiul, cīnd niscai ochi ne-ntunecă mintea şi ne ard inima.
    Şi toţi flăcăii şi fetele s-au fost strīns pe līngă el şi nu-şi dădeau rīnd care mai de care, să-l īntrebe cīte ceva; ba de unde-i, ba ce vīnt īl aduce prin satul lor, ba dacă are vite şi plug şi cīte şi mai cīte, fără să le treacă prin gīnd că voinicul cel mīndru ar fi īmpăratul lor.
    Iar fata cea frumoasă īl īntrebă:
    - Bade, dacă nu ţi-a fi cu supărare, ruga-te-am să ne spui cum ţi-e numele, că ne-om aduce şi noi aminte cu cine am petrecut şi poate, dac-o vreie şi Domnul, ne-om mai vedea, că  munte cu munte se-īntīlneşte, dar om cu om ?
    - Rīndunel mă cheamă - răspunse īmpăratul.
    - Rīndunel, Rīndunel... ce nume frumos, ca de  domn - grăiră flăcăii.
    Şi, adunīndu-se īn jurul lui, īncepură să-l roage:
    - Da zi din fluer una ca-n satul tău, măi fīrtate Rīndunel, nu ţine lemnul de pomană la cingătoare, ci cīntă-ne colea, s-auzim şi noi cum li-e firea a lor voştri şi cum ştiu ei să spună ce-au pe suflet.
    Dar īmpăratul nu ştia să cīnte şi-i căzu cu greu că fata cu care jucase el era alături şi-l privea taman īn ochi.
    Aducīndu-şi aminte de ştergarul cu care putea face minunăţii, īl scoase de la cingătoare şi făcīndu-se că-şi şterge fluierul de pulbere, se frecă bine cu el pe degete. Īncepu apoi să cīnte aşa de frumos, că ziceai că-s „ale Sfinte”, deşi bătrīnii, lăsīndu-şi sfatul, veniră şi se făcură roată īn jurul lui.
    Şi totul a fost īncremenit de farmecul poveştii, ce mīndrul īmpărat a fost spunīnd, prin glasul plin de dulceaţă şi de vrajă al fluierului său. Porni să zică apoi una săltăreaţă, de părea că-ţi aprinde foc sub talpe, că şi bātrīnii se prinseră īn horă, mişcīndu-şi voiniceşte picioarele şi īndreptīndu-şi spinarea, liberaţi fiind, pentru o clipă de povara anilor, de către cīntecul dătător de voioşie.
    Cīnd soarele mai avea puţin pīnă să alunece printre vīrfurile brazilor, īmpăratul, după ce īşi luă bineţe de la toţi şi se gătea să pornească la drum, iată că vede pe fata cea frumoasă, că sta de-o parte şi nu-şi mai lua ochi de pe el. Se apropie atunci de ea şi, scoţīndu-şi inelul din deget i-l dete; īşi luă rămas bun şi se depărtă.
    Fiindcă Rīndunel vorbise şi jucase mai mult cu ea, fetele celelalte, răutăcioase cum cam sīnt ele de obicei, rīdeau adeseori pe socoteala ei şi o porecliseră, īn batjocură, Rīndunica.
    Īmpăratul, dacă ajunse iarăşi la curte, toţi se bucurară, ba mamă-sa şi plīnse de părerea de-a bună că-l vede teafăr. El īnsă era trist şi din zi īn zi slăbea văzīnd cu ochii iar noaptea de multe ori īl auzeau cum plīngea īn somn şi toţi se mirau ce să fi avīnd bunul īmpărat, de se topeşte şi se usucă pe zi ce trece.
    Taman atunci, īmpărăţia vecină găsi prilej de ceartă şi īndată trimise vorbă īmpăratului să se pregătească de război.
    Acesta, dac-auzi aşa, socoti că ar fi mai bine să adune oastea şi să iase ca să oprească pe duşmani la hotarele īmpărăţiei. Aşa şi făcu. Deşi slab şi prăpădit, īncălecă şi porni īn fruntea oştilor ca să ţie piept vrăjmaşului.
    Ajungīnd aproape de hotar, trecu taman prin satul unde mai īnainte petrecuse şi horise cu flăcăii şi cu fetele. Aci dete poruncă să se oprească armatele, ca să mai odihnească iar el porni agale prin sat, că murea să mai vadă odată pe fata cea frumoasă, de dorul căreia i se fripsese inima şi i se turburaseră minţile.
    Trecu el de cīteva ori īn sus şi-n jos, pe linia satului şi degeaba ochii lui dornici cercetau setos pretutindeni, căci n-avură parte să-ntīlnească ceea ce căutau şi īi venea bietului īmpărat să cadă din picioare.
    Cīnd se-ndreptase īnspre oaste, iată că vede pe frumoasa fată că scotea apă la fīntīnă şi pe dată porni către ea.
    Deşi īmbrăcat numai īn aur şi īmpodobit cu nestimate, ea lot īl cunoscu, că-i purtase atīta vreme chipul īn inimă; nu putea īnţelege īnsă, cum Rīndunel, care o īnvīrtise pe ea la joacă şi care horea din fluier, s-ajungă īmpărat. Numai după ce īi povesti el toata tărăşenia călătoriei lui şi după ce o-ntrebă de inel, īnţelese ea cu cine jucase.
    Atunci īmpăratul īi spuse că a venit s-o ia şi s-o ducă cu el că nu-şi mai poate găsi odihnă şi mīngīiere fără de ea.
    - Cred eu c-ai vrea să mă iei - răspunse ea - d-apoi eu nu-s fată de domn, că maica-i văduvă sărmană şi ţi-a cădea cu greu, cīnd n-oi şti cum să vorbesc şi să stau la masă cu mărimile.
    - Ai să-nveţi, că nu-i vreo greutate - răspunse īmpăratul - cum am īnvăţat şi eu horele şi strigăturile din satul vostru.
    - Păi dacă-i aşa, barimi să mergi să spui măicuţei ce-ai de gīnd, să vedem, ea ce-a zice - grăi fata privindu-l īn ochi.
    - Ce-a zice, ce n-a zice, ai să mergi cu mine ş-oi vorbi eu şi cu maică-ta mai pe urmă; acum trebuie să pornesc la răzbel.
    - Atunci ţi-oi fi şi eu tovarăş la luptă - grăi fata şi, lăsīndu-şi doniţa pe cheile fīntīnii, plecă cu īmpăratul.
    Cīnd au fost ajuns la oaste, ea s-a fost īmbrăcat voiniceşte şi īncălecīnd pe calul cel mai frumos, a fost pornit alăturea de īmpărat. Şi ţi-era mai mare dragul să te uiţi la ea, iar īmpăratul o-ntrebă:
    - Cum te cheamă pe tine ?
    - Rīndunica mă porecleşte tot satul - răspunse ea rīzīnd. Nu merseră mult şi ajunseră faţă-n faţă cu vrăjmaşii, care taman se găteau să treacă hotarul. Pe dată se-ncăierară şi moartea-ncepu să doboare fără milă, pe bieţii voinci.
    Duşmanii īnsă erau mult mai mulţi la număr, că peste puţin, oastea īmpăratului trebui să se tragă īnapoi.
    Pe cīnd se luptau ei, deodată un paloş lovi pe tīnărul īmpărat īn frunte şi īl doborī de pe cal. Atunci Rīndunica se repezi şi apucīndu-l īn braţă, īncălecă pe cal şi porni cu el īn goana mare īnspre satul ei.
    Cīnd ajunse līngă căsuţa lor, descălecă, legă calul de stīlp şi duse pe īmpărat īnăuntru.
    Acolo, maică-sa nu era acasă, ci numai un mīrtan bătrīn torcea īncetinel līngă vatră, pe care era īnvelit īn spuză un buştean de vie, ca să ţină foc.      ,
    După ce aşeză binişor pe īmpărat pe-o laviţă şi īnchise uşa cu chinga, se apucă să caute leacuri printr-o tīrnă ce era spīnzurată de capul culmii şi găsind un mīnunchi de „buruieni īmpuşcate”, luă o ulcea nouă, le puse īnăuntru, turnă apă peste ele şi puse ulceaua pe spuză.
    Se aşeză apoi līngă īmpărat, care venindu-şi puţin īn fire, īşi ridică capul īnsīngerat şi oftīnd, īl răzimă pe pieptul ei, privind-o trist īn ochi şi neputīnd spune nici un cuvīnt, de durere.
    Cum stăteau ei aşa, deodată se aude calul tropăind şi apoi troncănind cineva tare īn uşă.
    Rīndunica se scoală repede, crezīnd că sīnt vrăjmaşii care īi sosesc de pe urmă; puse mīna pe paloşul īmpăratului, trase chinga şi cīnd uşa se deschise, lovi cu putere īn cel ce-şi vīrīse capul īnăuntru. Atunci un glas gemu:
    - Mă topişi, măicuţă !
    Şi capul maică-si o privea de jos, cu ochii plini de durere. Taman atunci a fost trecut pe acolo Maica-Domnului, care dac-auzi gemetul şi vorbele bietei bătrīne, intră īnăuntru.
    Cīnd văzu că Rīndunica prăpădise pe mumă-sa, īşi ridică mīinile-nspre cer ş-o blestemă, prefăcīnd-o īn păsărică. Şi fiindcă īmpăratul īşi răzimase capul plin de sīnge pe pieptul ei, īi rămase guşa roşie.
    O rīndui apoi să nu mai aibă hodină, ci să mănīnce şi să bea tot de-a-nzburatele şi să nu se aşeze decīt pe lemnele uscate şi putrede iar puii să şi-i crească īn cuib de humă, după cum şi ea scurtase zilele mami-si, trimiţīnd-o īn mormīnt.
    Şi cum sta rīndunica tristă pe capul laviţei, mīrtanul de līngă vatră, văzīnd paserea aproape de el, se sculă binişor şi, repezindu-se la ea, vru s-o prindă; o apucă īnsă numai de cīteva pene din coadă, care-i rămaseră īn gheare. Şi de-atunci cică i-a fost rămas coada despărţită īn două.
    Prefăcu şi pe īmpărat tot īn pasere şi īl luă de-l trecu pe tărīmul celălalt, poruncind soarelui ca să ţie foc nestins la hotarele lumilor, ca nici unul din ei să nu poată trece şi să nu se mai īntīlnească.
    Şi de-atunci colindă biata rīndunică prin văzduh şi, cīnd e cerul senin, se ridică sus şi se roagă de soare ca s-o lase să treacă hotarele; iar dacă vede că soarele nu se-ndură de ea, se roagă de vīnturi s-aducă nori negri, ca să-ntunece faţa soarelui iar ea porneşte spre luciul apelor şi peste cīmpii, cercetīnd ca să găsească loc să treacă pe tărīmul celălalt. Cīnd soarele se duce pe bolta cerului īnspre „Cornul caprii” de s-apropie gerul cu sufletu-i de gheaţă, porneşte şi ea-ntr-acolo şi tot mereu īl roagă să se īndure de dragostea ei.
    Ci văzīnd Maica-Precista cīt se chinuieşte biata rīndunică, cică i s-ar fi făcut milă şi ar fi zis soarelui să potolească focul de la hotarele lumilor īn noaptea lui Sfeti-Gheorghe şi să-i lase ca să se-ntīlnească. Şi-atunci s-ar fi prefăcīnd iar īn oameni şi rătăcesc īmbrăţişaţi peste cīmpuri, pīnă ce le vesteşte aurora că soarele va aprinde iarăşi focul, şi-ndată se despart şi-şi reīncep viaţa, cum au fost blestemaţi.      
    Iar pe unde calcă ei, īmbrăţişaţi şi pierduţi de fericire, cresc nişte floricele cu frunză īn chipul unei inime. Ele se coprind unele pe altele şi, īnvīrtindu-se īn jurul altor ierburi, cearcă să stea drepte īnspre cer. Florile lor trăiesc numai o noapte şi īndată ce le vede soarele, īşi pleacă capul şi pier.
    Acestor floricele, oamenii le zic „rochiţa rīndunicii”.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.