» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Soarele şi rīndunica


    A fost odată ca niciodată... a fost odată o babă şi un unchiaş care n-au avut copii.
    Aşa, ce să facă ei sărbătorile acasă, dacă nu tu copil, nu tu purcel, nu tu căţel ?... Că ei dac-au văzut că nu le dăruieşte Dumnezeu copii, nici de altele, nu s-au mai īngrijit... Şi ce făceau ? Mergeau īn fiecare sărbătoare la biserică şi se rugau de Dumnezeu sfīntul, să le vie īntru ajutorul cu ce va vrea.
    Īntr-o sīmbătă seara, după ce au vorbit de toate şi au aşezat de toate prin casă pīnă-n mijlocul nopţii, s-au culcat. Peste noapte s-a coborīt Maica-Domnului īn vis şi le-a spus la amīndoi aşa:
    - Apoi dacă vreţi s-aveţi copii, uite ce să faceţi: mīine cīnd vă veţi duce la biserică, orice veţi găsi īn cale, să luaţi, să-l sărutaţi, puneţi-l īn sīn şi duceţi-l acasă şi o să fie bine.
    Aşa...
    Acuma, a doua zi fiind duminecă, bătrīnii s-au sculat, s-au spălat, s-au premenit īn zoroclii albe şi haine curate, n-au gustat nimic şi au plecat la biserică ... pīş-pīş; pīş-pīş...
    Pe drum văd o pană de pasăre...
    - Uite mătuşe - zise unchiaşul - uite-o pană de pasăre ce n-o cunosc.. S-o luăm şi s-o ţinem...
    - Bine, unchiaş, bine, s-o luăm...
S-a aplecat moşul, s-a răzimat bine īn toiag şi a luat-o... A făcut o cruce şi a sărutat-o el īntīi; a dat-o şi babii care a făcut tot aşa... Apoi a băgat-o īn sīn...
    Iar cīnd s-a īntors de la biserică, cu mare băgare de seamă, au pus-o la icoana Maicii-Domnului... şi nu se mai saturau privind la ea...
    A trecut săptămīna īntīi, cum au trecut şi zilele noastre; īn duminecă, atunci cīnd s-au īntors de la biserică, moşul care intrase mai īnainte īn casă, īi glăsuieşte babei: 
    - Tiii, babă, ia uit-te ce e la noi īn casă... 
    - Ce e, moşule ?...
    - Ia uit-te ce masă īntinsă, ce bucate, ce mai vin... Să tot trăieşti, să nu mai mori cīt veacul. 
    - Ei, cum aşa, unchiaş ? 
    - Numai te uită şi vezi. 
    Se uită baba şi rămīne trăznită de ce vede... Curat, curat şi peste tot deretecat. Şi nu şi-au dat cu socoteala cam ce să fie cu asta. Īn dumineca astălaltă tot aşa ! Atunci unchiasul zise mătuşii:
    - Uit-te ce este mătuşă...
    - Ce ? 
    - Duminecă ce vine, du-te numai tu la biserică iar eu stau acasă, să văd de-a minune...
    - Ei cum ?
    - O să mă bag subt cuptor.
    - Bine. 
    A trecut săptămīna, cum trec zilele bune a venit dumineca. Baba s-a premenit şi a plecat la biserică iar unchiasul s-a băgat după cuptor şi a tăcut chitic.
    N-a trecut decīt cīt a trecut baba pragul curţii şi, ce vede unchiaşul ? Pana s-a dat frumuşel jos din pervazul icoanei de unde era pusă, s-a prefăcut o fată frumoasă, frumoasă... s-o bei īntr-un pahar cu apă şi a īnceput să deretece prin casă: să măture, să spele vasele, să facă focul, să gătească, apoi pune masa şi cīnd s-apropie să vie baba de la biserică ea şi īncepe să pună bucatele īn străchini...
    Aşa, tată ! Să vezi şi să nu crezi !
    Cīnd tranc, clanţa uşii curţii; venea baba de la biserică. Moşul atunci, de frică să nu-i scape fata, iese de după cuptor şi hoţeşte, haţ, pune mīna pe ea pe la spate, o prinde bine şi-o sărută.
    - Stai, mīnca-te-ar taica...
    Fata cīnd s-a văzut aşa, odată a tresărit şi unde s-a pus mamă, mamă, pe un plīns şi plīngea.. de se scutura carnea pe ea ! Că vezi dumneata, o atinsese mīnă de om şi nu se mai putea preface īn pană.
    Moşul, ca moşul, cum s-a văzut cu o aşa mīndreţe de fată īn casă, nu-şi mai putea ţine gura şi unde-o giugiulea, unde-o mīngīia pe cap şi-i spunea fel de fel de vorbe dulci... ca să nu se sperie.
    Cīnd, intră şi baba ce venea de la biserică.
    Ce să mai fie acum ? I-a spus moşul tot, tot şi nu mai putea de bucurie... Parcă nu mai călcau pe pămīnt...
    - Ia, mīnca-o-ar mama de fată s-o mīnīnce... Cum a nemerit ea la casa noastră pustie...
    Şi-o pupă şi pe-o parte şi pe alta...
    - Aşa ! Acum eşti fata noastră ! Nu mai pleci de-aici.  
    Īntr-o dimineaţă, cīnd sta fata pe prispa casei şi se gīndea la ce ajunsese, iacă şi soarele că răsare... şi-o vede. Şi aşa de tare şi-a grămădit razele lui s-o vadă mai bine, că i-a īntunecat ochii. Cīnd s-a uitat la el şi a lăcrămat, că n-a putut vedea cīteva clipe īn şir... Iar cīnd el a ajuns cruce namiaz, cică trei zile īncheiate a rămas pe cer de-a privit-o şi de săturat nu se mai sătura... 
    Aşa că seara treia, cīnd s-a īntors acasă, mamă-sa era tare supărată şi l-a mustrat zicīnd:
    - Bine, Soare mamă, de ce-ai īntīrziat aşa de mult... Unde-ai fost ? Ce-ai făcut ? Nu cumva oare ţi-ai găsit vreo drăguţă şi ţi-a luat minţile ? De ce stai aşa sucit ? Ţi-a sucit gītul ?...
Iar el, ca să dea vreun răspuns, ba ! Sta şi privea īn pămīnt de ruşine, că biata mamă-sa īi ghicise tot.
    Lui, vorba aia, pe-o ureche i-a intrat ce-i spuse mamă-sa şi pe alta i-a ieşit ! Că el, dacă s-a īndrăgostit de fată, căuta acum să facă tot ce-i sta īn putere s-o fure şi s-o ia de soţioară !
    Ei, dar cum să facă şi cum să dreagă ? A făcut un leagăn de mătase, l-a legat cu patru băieri de bolta cerească şi l-a lăsat pe pămīnt tocma“ īn curtea moşului. Acuma, leagănul ăsta avea un dar că cine se suia īn el şi era bătrīn, īntinerea; cine era urīt, se īnfrumuseţa... 
    Aşa !...
    Ce-i dă-n gīnd babei ? Ii spuse moşului:
    - Nouă unchiaş,  ne-a trecut făina  prin traistă ! Nu  ne trebuie leagăn, nu ne trebuie nimic... Pe fată s-o facem să fie fericită..
    Baba, tot babă !
    - Bine, mătuşă, bine - īi spune bătrīnul.
    Şi se urcă fata īn leagăn... şi Soarele, hoţul, care atīt aştepta, o ridică cu totul sus, sus la cer !...
    Iar bătrīnii au rămas o clipă cu gurile căscate, privind īn sus... Chiu şi vai pe babă...
    - Sărăcuţ de mine Doamne... Ce făcui eu ? Cine mă puse pe mine să fac fapta asta ? Ia-mă pe mine Doamne !...  
    Şi-şi zmulgea părul din cap, neştiind ce să mai facă de necaz ... 
    - Iiii ! Mai bine mă făcea mama mută, să nu fi avut gură, că nu mai puteam spune fetii să se urce īn leagăn.
    Iar fata, care auzise vorbele astea, pe cīnd o urca Soarele īn sus, se gīndi şi ea că poate-o fi bine să tacă acolo unde o ajunge şi s-o creadă că este mută.
    Cu gīndul aista fata ajunse la Soare.
    - Da cum te cheamă fată dragă ? Ea tăcu.
    - Da ce fată măi, şi fără glas, se poate ?!
    Ea grai nu scotea; ci numai cu ochii se uita.
    - Ei, nu vorbeşti ? Păcat de frumuseţea ta atunci ! 
    Ea... „tac mă cheamă !”
    Şi doar Soarele ştia bine că nu-i mută ...
    Dar degeaba a-ncercat el cu toate vicleşugurile, cu toate miglişelile, că tot n-a putut-o face să vorbească !
    Iar de făcut treaba prin casă, ea făcea orice ! Trebăluia şi stropolea, parc-ar fi fost acolo de cīnd lumea !
    Dacă a văzut şi a văzut aşa Soarele, ce şi-a zis: „stai c-o trimet eu acuma, unde nici prin gīnd n-o să-i dea”... Şi-i zice:
    - Dacă e aşa, fată dragă, pe zăpada asta, pe iarnă, să te duci să-mi aduci căpşuni.  
    Că-şi zicea el: „tot o s-o fac eu barem acum să vorbească, las pe mine”. Dar de surda ! Ea şi-a pus frumos şorţul īn brīu, a luat băţul şi a plecat după... căpşuni... īn vreme de iarnă ! Bag seama, pe acolo aşa era vremea. Şi-a mers, a mers ea multă vreme lungă, ca-n poveste, pe sub razele soarelui, şi-acolo unde-o bătea căldura drept īn creştet, a dat de căpşuni, a umplut poala şi īntr-o fugă, să-i iasă sufletul, a fost īndărăt acasă.
    Şi cum ea era necăjită foc de-atīta umblet şi zgīrieturi de mărăcini, a uitat să se mai gīndească la faptul că e mută, i-a pus căpşunile pe masă zicīnd:
    - Na ! Iaca ţi-am adus şi căpşuni !...
    Atunci Soarele, de bucurie a sărutat-o iar ea pe loc s-a prefăcut īntr-o pasăre: rīndunica. Soarele se repede şi-o prinde de gīt iar ea se smuceşte şi scapă, īnsă fără o bucată de piele de sub guşă, care-i rămăsese īn mīna lui... Soarele atunci cīnd vede aşa, cu mīna ceilaltă, īntr-o clipă o prinde şi de coadă să n-o piardă; ea iar se smuceşte şi scapă, lăsīndu-i numai cīteva peniţe īntre degete. 
    Şi de-atunci cică rīndunica este pătată pe sub guşe şi cu lipsă de pene īn coadă... de cīnd i le-a zmuls Soarele ... Şi tot de atunci a rămas că ea zboară aşa de iute.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.