» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Holbura


... Se zice că a fost īntr-un sat un om cam sărac şi avea trei fete, dintre care cea mai mică nu ştiai ce gīnd să-ţi faci de dīnsa, că era ca un băiet; la joc chiuia ca un flăcău şi călărea ca un Făt-Frumos iar de chipoasă şi harnică, nu mai avea margini.. Mureau flăcăii după dīnsa, nu alta dar se şi temeau s-o supere cu o vorbă măcar, că dīnsa īndată le-o trīntea; iar s-o ceară de nevastă, nu īndrăznea nici unul, că nu ştia cum are s-o scoată la capăt cu aşa femeie. Asta o mīhnea pe fată tare mult, aşa că īntr-o zi se hotărī să meargă īn toată lumea, să-şi caute norocul.
    Cīnd iată că nu mult se zvoni aşa din senin, că īmpăratul Florilor, de dincolo de apa Sīmbetei, caută pentru băietul lui un tovarăş de vīnătoare, căci se duseseră mulţi pīnă atunci dar nici unul nu i-a plăcut. Vestea aşa era, īnsă nici un flăcău nu se bizui c-o face vreo ispravă, numai cele trei fete ale omului, ce se sfătuiră, că se hotărīră ca măcar una dintre ele să-şi īncerce norocul şi spuseră tatălui lor, care le vorbi că bine s-au gīndit, că tot sīnt sărace şi poate vor izbīndi să-şi facă cel puţin una, o leacă de zestre.
    Şi aşa a şi pornit fata cea mai mare, schimbată īn un flăcău de ţară. Dar tatăl lor, care pe semne că era năzdrăvan, īi şi ieşi la un pod īnainte, schimbat şi el īn balaur, cu o gură cīt o şură, din care ieşeau numai săgeţi şi pară de foc.
    Fata cum dădu cu ochii de el, o şi rase īnspăimīntată īnapoi, pe unde a venit.
    - Ce ţi s-a īntīmplat, dragul tatii ? īi dă el care ajunsese īnaintea ei acasă.
    Ea īi spuse toată īntīmplarea.
    - Iraaa !... dar proastă mai eşt i! sări cea mijlocie - ia să īncerc eu norocul...
    Şi a plecat şi dīnsa ca şi cea dintīi dar şi ea o păţi cu tatu-său şi dădu cinstea de ruşine.
    Dar cea mai mică, vorba romānului: „cel mai mare e mai tare dar cel mai mic e mai voinic”, repede aleargă la taică-su.
    - Tată, nu şi nu, să mă laşi şi pe mine.
    - Bine, fata mea - īi răspunse el - du-te dar dacă nu-i „pune-o şi tu de mămăligă”, să nu-mi zici mie tată.
    Repede, fata aleargă nu ştiu pe unde, de găsi o mīrţoagă de cal, īşi despleti părul şi-l lăsă pe spate şi se īmbrăcă şi ea bărbăteşte iar īnainte de a-şi lua rămas bun de la toţi, se duse la tată-său şi īi zise:
    - Tătucă, mi-aduc aminte că ai īn pod un buzdugan de cīnd erai ostaş; fă-mi bine cu el, să văd pe mine m-o spăria balaurul ?
    - Ce vorbeşti tu, dragul tatii ? īi răspunse omul - dar acela e greu pentru un copchil ca tine şi apoi e ruginit; n-ai ce face cu el.
    - Aşa greu şi ruginit, dă-mi-l !
    Ce să facă la urmă ? I l-a dat; se putea să-şi oropsească odorul ? Dar de, el voise să le ispitească numai, cīt le poate firea. Şi luīnd fata şi buzduganul, după ce şi-a īmbrăţişat surorile, părinţii, a plecat.
    Īnsă abia ieşi din ogradă şi buzduganul s-a şi curăţit de rugină şi se uşura ca o pană.
    Ajungīnd la podul cel cu pricina, īi şi ieşi īnainte tatu-său, īnsă ea a strunit mīrţoaga, i-a dat pinteni şi a prins a īnvīrti buzduganul, ceea ce văzīnd omul, s-a dat de-o parte şi numai s-a uitat īn urma ei şi a zis:
    - De amu du-te, de tine nu mai port grijă !
    Şi a mers fata şi a mers, cīt o fi mers şi a ajuns la apa Sīmbetei, la marginea pămīntului. De acolo se īncepea altă lume, Īmpărăţia-Florilor. Trecīnd apa aceea, a dat de nişte palate mīndre, mīndre, numai aur şi argint şi marmoră şi unde te uitai şi unde căleai, numai flori şi flori, şi toate i se plecau īnainte-i, strigīnd-o pe nume:
    - Fată, nu băiet, ia-mă pe mine !
    Iar feciorului de īmpărat, ce i s-o fi părut lui, că doar a dat cu ochii de ea şi a zis:
    - Tată şi mamă, mi-am găsit omul. Da-ţi-i haine de boierie, cal de călărie şi arme de vīnătoare, că de amu nu mai stau acasă.
    Şi din ziua aceea, feciorul de īmpărat a şi plecat, cutreierīnd meleagurile, vīnīnd şi cīntīnd, īnsoţit de tīnărul său tovarăş. El vīna, nu vīna dar fata ştiu că alerga; cădea un cal spintecat de o dihanie, ea sărea pe altul, suna din corn, cīnta din frunză, de-l vrăjea pe flăcăul de īmpărat şi făcea toate muncile ca un bărbat.
    Aşa a mers săptămīni īntregi, poate luni şi nici o schimbare nu se văzu īn purtarea fetei. Cu toate astea, tot o bănuială se strecură pe nesimţite īn inima băietului; prea era nu ştiu cum tovarăşul lui, prea săltat mersul şi prea neted şi gingaş obrazul şi apoi cīnd se uita la dīnsul, parcă īl fura cu ochii. Astea făcură pe băiet ca īntr-o zi, să se ducă la maică-sa şi să-i spuie:
    - Mamă, ştii una, oare băietul ista n-o fi fată ?
    - Ei nu te mai potrivi şi tu, dragul mamei - īi răspunse īmpărăteasa - ţi se pare. Cum crezi tu că o fată are să vie de capul ei, tocmai pe aici ?...
    - Eu unul n-o cred că-i băiet, ferească Sfīntul - īi dă el - ia uită-te cum merge, ia uită-te la trup, la priviri şi rīsul parcă te vrăjeşte. Şi zău, numai cīnd mă gīndesc că ar fi fată, mă prinde dragostea de el şi de-a fi aşa, să şti că numai dragostea mea a adus-o pe aici. Cine ştie, o fi vreo zīnă, ceva.
    - Dragul mamei - īi vorbeşte Stăpīna-Florilor - la grele gīnduri mă bagi tu; dar dacă crezi pīnă īntr-atīta, ie-l mīine, că-i sărbătoare şi du-l prin florile cele mai mīndre şi de s-o anina de una s-o ieie, s-o puie īn plete, ori după ureche, ori la brīu, ori la sīn, să ştii că e fată; dar de o pune-o īn pălărie, să şti că e băiet.
    A doua zi, tocmai era duminică şi porni băietul īmpăratului prin flori, cu fata. Florile la dīnsa - una īi atingea obrajii, altele mīna, altele i se băgau īn sīn.
    - Ia-mă pe mine ! Ia-mă pe mine fată, nu băiet ! 
    Iar fetei īi veni īn gīnd că trebuie să fie o ispită, ceva, şi nu se uită la nici una.
    - N-a luat nici o floare, mamă, deşi florile īi spuneau „ia-mă pe mine fată, nu băiet !”
    - Ei să şti atunci că nu-i fată, dacă n-a luat măcar o floare - zise īmpărăteasa. Şi a mai trecut ce-a mai trecut şi băietul iar sări la maică-sa:
    - Mamă, īi fată.
    - Cum ? Pe ce cunoşti ?
    - Pe ce merge, pe ce īşi dă īn petec; l-am prins cīntīnd cīntece de dor de fată şi glasu-i pare de femeie.
    - Ei, dragul mamei, să-ţi mai spun una; diseară, cīnd o fi ca să se culce, ia un smoc de busuioc şi-l pune īn patul tău şi unul īntr-al lui, să nu bănuie cine ştie ce şi de i-o fi mīine dimineaţă busuiocul de sub el asudat, să ştii că-i fată.
    Īnsă fata iar a presimţit că e ceva şi, mai şireată decīt el, pīndi īn zori de zi, cīnd feciorul īmpăratului ieşi afară şi repede schimbă busuioacele. Iar spre dezamăgirea băietului īmpăratului, cela de sub el era asudat, ceea ce īl făcu să spuie:
    - Nu-i fată, deşi ar putea să fie...
    Şi mai trecu iarna o bucată de vreme dar feciorul īmpăratului se pīrjolea şi se bătea cu gīndurile şi slăbea. Fata īnsă, văzīndu-l că se uita tot galeş la dīnsa, că mereu oftează şi că slăbeşte băietul, pricepu că e bănuită, şi gīndindu-se că e vremea să plece, īşi ceru socoteala, zicīnd că-i dor de tată-său şi nu mai stă.
    - Că mai stai - īi zise şi flăcăul şi părinţii lui - că uite te-om īnsura cu o fată bună de aicea - că nu ştiu ce...
    Ea nu voi să rămīie cu nici un chip, aşa că văzīnd şi văzīnd, īmpăratul-Florilor, īi dădu drumul şi simbria, iar feciorul său o petrecu pīnă la apa Sīmbetei. Dar ea, ca să-şi rīdă de el, după ce trecu pe celălalt pămīnt, i-a strigat arătīndu-i sīnul:
    - Fecior de īmpărat ! Fecior de īmpărat ! Un an am stat cu tine şi totuşi n-ai ştiut ca sīnul meu e alb ca pīinea pe care o mīnīncă maică-ta la masă...
    Băietul īmpăratului, doar s-o lovit cu palma peste obraz de necaz, şi glonţ la maică-sa.
    - Uite, mamă, aşa şi aşa; să ştii mamă că dacă nu ieu pe fata asta de nevastă, am să mor, mă duc īn lume. Că nimene nu mi o furat inima ca hicleana asta de fată - şi īi povesti toată tărăşenia.
    - Dragul mamei, dacă vrei s-o iei, du-te la īmpăratul Vīnturilor, unde a hărgăţit tatăl tău şi spune-i cine eşti, că el are să-ţi īmprumute şi ţie scrīnciobul cel de aur şi cu aripi, cu care m-a furat tată-tău pe mine. Şi să te duci cu el din tīrg īn tīrg, din sat īn sat, şi unde-i găsi-o, acolo să-l aşezi şi să te dai cu toate fetele din locul acela, pīnă i-o veni şi rīndul ei. Şi atunci, să dai drumul aripilor şi ai să te tot duci unde ţi-o fi dorul.
    Ajungīnd băietul la īmpăratul-Vīnturilor, aicea dădu de un palat cu totul şi cu totul de aur şi care avea un foişor īnalt, cu patru porţi de aramă, care dădeau īn cele patru părţi ale lumii. Īn foişorul ista erau legate cele patru Vīnturi, cărora le dădea drumul pe cele patru porţi, după cum primea īmpăratul ştafetă de la Dumnezeu.
    Īmpăratul, cum auzi de dorinţa băietului, īi spuse:
    - Bucuros, dar să-mi slujeşti un an de zile īn turnul Vīnturilor; să le dai drumul după ştafetele primite de la cer. Iar de-i greşi, ori te-i īmbăta, ori te-i zăpăci, ori īi adormi şi nu-i da drumul la vreme unui Vīnt, ori le-i da drumul slobod alandala, nu vei pleca de aici decīt cu sufletul:
    Zis şi făcut, băietul se prinse; şi, un an de zile el vin n-a băut, el din turn nu s-a urnit, frumuseţă nu l-a ispitit, somn nu s-a lipit de genele lui. O putere sfīntă parcă īl ţinea vecinic treaz. Un īnger din cer, o mīnă de necunoscut, fără să vadă al cui e, īi lăsa cīte un răvaş cărui Vīnt să-i deie drumul şi la ce umbră a soarelui, ori strajă de noapte.
    Şi īmpăratul-Vīnturilor, Doamne, cīt nu l-a ispitit; i-a trimis vinurile cele mai aromate şi alese, femeile cele mai frumoase īi treceau prin preajma turnului, care īi cīntau adormitor şi nu l-a clintit una. Şi anul se apropie, se isprăvi, şi băietul īşi ceru scrīnciobul, căci dorul de fata omului, de fostul lui tovarăş, īi făcuse inima cărbune şi īl uscase.
    Īmpăratul-Vīnturilor, l-ar fi ţinut īnainte, căci pīnă atunci nu avusese un cīrmuitor de Vīnturi aşa de vrednic ca dīnsul dar īi dădu drumul, căci īşi dase cuvīntul, şi cu el şi scrīnciobul.
    Luīnd băietul scrīnciobul şi puindu-l īntr-o căruţă, se schimbă şi el īntr-un băietan necunoscut şi plecă din oraş īn oraş şi din sat īn sat, pīnă cīnd a dat de locul de unde era fata.
Şi īntr-o duminică, pe cīnd tocmai juca hora īn bătătura crīşmei, hai tocmeşte o păreche de lăutari buni şi aşează şi el scrīnciobul.
    Şi s-a suit fata cutare, cu flăcăul cutare şi a cutărui cu cutare şi a venit rīndul băietanului de īmpărat şi s-a dat şi el cu toate fetele pe rīnd. Şi a venit şi rīndul fetei omului năzdrăvan; dar ea, parcă avu o presimţire, că nu s-a dat dusă cu nici un chip. Au ghiontit-o nevestele, au ghiontit-o babele:
    - De ce nu te duci mamă, că uite ce straie are pe el şi ce bani ?
    Ea, pace !... Atunci el, ca s-o puie la rīvnă, a suit līngă dīnsul altă fată, iar cīnd s-au despărţit, i-a aninat fetei o salbă de irmilici. Fetei năzdrăvanului īnsă, i se īmpietrea tot mai mult inima. Şi iar a chemat-o feciorul īmpăratului şi ea iar nu s-a dat şi atīt de īndărătnică ce era, că la urmă şi maică-si i se făcu ciudă, de i-a zis:
    - Da du-te odată, fată hăi, că doară n-are să te mănīnce. Sărăcan de mine, că ne facem de rīs !...
    - Aşa ? a zis fata. Atuncea, mamă, să nu mai plīngi. Atīta i-a fost; cum s-a aşezat īn scaun, s-a şi īnălţat scrīnciobul īn sus, iar maică-sa văzīnd greşeala, i-a strigat de jos:
    - Mamă, din tot anu numai luna asta să nu vorbeşti cu el. Dar ea a īnţeles anul īntreg.
    Şi a ajuns la Īmpărăţia-Florilor, īnsă ea, mută. Ce o īntreba, nu răspundea o vorbă. Au īmbrăcat-o Florile īn rochie ca zorile zilei şi a pieptănat-o şi a gătit-o ca pe o stăpīnă, dar ea, mută. A mīngīiat-o şi a īndrăgostit-o cum ştia el. Pace !. . .
    Se apropia amu anul şi dīnsa tot nu vorbea. Văzīnd asta, băietul se duse la īmpărăteasă:
    - Mamă, ce-i de făcut că mor şi dīnsa nu vorbeşte ? Ce să fac să-mi spuie un cuvīnt ?  
    Şi a zis Stăpīna-Florilor:
    - Dragul mamii, am să-ţi dau un sfat. Voi aţi fost amīndoi la vīnătoare şi poate īn multe īmprejurări. Du-te şi amu cu dīnsa, dă-i cele ce-i trebuie, ca unui vīnător şi du-te de doboară un mistreţ, sau o căprioară ceva, ce-i găsi şi tu şi fă-te că nu poţi birui fiara şi te afli īn primejdie, strigă să-ţi vină īn ajutor. Şi să ştii că numai la asta ori are să se năpustească şi ea asupra fiarei strigīnd, ori are să-ţi spuie o vorbă oarecare. Nu se poate atunci să nu spuie ceva.
    Şi a plecat băietul cu fata prin păduri şi meleaguri şi a dat el cu arcul īntr-un porc sălbatec şi l-a prăvălit bine. Şi porcul se ridică. Atunci feciorul īmpăratului prinse a striga ajutor şi că iataganul nu e bun. Făcu roată cu ochii īn jurul lui şi o chemă. Fata la asta se spăimīntă şi fără să ştie ce face zise:
    - Stai, dragul meu, că-l dobor eu.
    Dar el cīnd i-a auzit glasul, i-a sărit inima de bucurie şi īmbărbătīndu-se, i-a mai dat un junghiu mistreţului, apoi cu mīinile pline de sīnge, s-a īnălţat īn scara calului ei şi aşa, după spate, a prins-o de după gīt şi i-a zis:
    - Draga mea rīndunică, acum vorbeşti tu, după un an ?
    Şi a sărutat-o.
    Īnsă ea s-a smucit şi a vrut să fugă; el a prins-o de coada rochiei şi i-a sfīşiat-o drept īn două, rămīnīnd īn mīnă numai cu un petic iar fata s-a schimbat īn rīndunică şi s-a dus, lăsīndu-l fluierīnd a pagubă şi de aceea e rīndunica roşie sub guşe, unde feciorul īmpăratului a prins-o de după gīt, cu mīinile pline de sīnge iar coada e īn furculiţă, unde i-a sfīrtecat rochia. Cīt despre petecul din mīnă, s-o prefăcut īn o floricică mică, la fel ca zorelele şi care creşte prin grădini şi păduri şi care-i zice „rochiţa rīndunicei” sau holbura.
    Īnsă de atunci, el n-a mai fost om, parcă īi luase Dumnezeu toate bunurile de pe pămīnt, veşnic umbla rătăcind meleagurile şi plīngīndu-şi zilele īndurerate; slăbise īn cīteva zile de ţi-ar fi fost mai mare mila să-l fi văzut, pe cīnd păsărica mereu se īnvīrtea īmprejurul lui, tot chiscuind; parcă şi ea plīngea de durerea băietanului.
    Şi cine ştie ce s-ar fi ales de capul lui, tot umblīnd cu gīndurile şi cu amar īn suflet. Cīnd, īntr-o noapte, visă pe rīndunica, aşa fată cum a fost, că-i spune să se ducă să beie din izvorul fermecat, care curge din o stīncă din „Muntele Negru”, care se vede la miazănoapte de la palat şi că īndată are să se schimbe şi el īn pasăre, tot ca dīnsa. Şi pe dată s-a şi trezit.
    A doua zi şi īntrebă pe un moşneag, care era cel mai vechi dintre slujitorii palatului:
    - Moşule, ia hai şi mi-i arăta care e „Muntele Negru”.
    - Vai de mine, slăvite crai, nu cumva īi vre să te duci acolo ?
    - Da ce e acolo, moşule ?
    - Ce să fie ? Ce să fie dragul meu stăpīn, ia rău, ia păcate.
    - Da spune odată ce-i ?
    - Nu spun - făcu moşu din umere - că ţi-oi spune, te-i duce şi mi-oi găsi blestemul.
    - Da ce-i odată ? Spune !
    - Of, of, că la grea īncercare mă pui, iubite crăişor... Acolo e locul necurat, vrăjit. Acolo apele cīntă şi īnsetează omul şi cine o bea din izvorul care curge din stīncă muntelui, acela o pate rău, se preface īn paseri, īn lighioane, īn cine ştie ce răutate... Vai de mine... Nu mai spun... Nu-ţi mai arăt nemică.
    Moşu, se vede că văzīnd pe băiet că umblă hara, de colo pīnă colo şi abătut, ce şi-a dat cu mintea, că numai că stăpīnul lui auzise ceva şi amu că are de gīnd să beie şi el apă de acolo, să isprăvească cu viaţa omenească.
    - Moşule - īi dă băietul īmpăratului - da nu te īnţelegi odată, că dacă nu-mi spui e mai rău ? Nu vezi, tocmai de asta eu umblu tot la vīnat şi cine ştie, nimeresc din greşeală tocmai pe acolo şi beau apă de aceea; ai face bine să-mi spui tot, să ştiu si eu care e muntele, unde e izvorul fermecat, ca să nu mă duc.
    - Aici dragul moşului m-ai biruit. Aşa e; nu-ţi spun, te duci, şi dacă nu ştii, Doamne fereşte !... Apoi uite ce e - zise moşneagul frecīndu-se pe genunchi īnfiorat - şi dacă īnainte dea bea apă, că n-ai să mai poţi de sete cīnd īi ajunge acolo, trebuie să bei şi te-i ruga la Maica-Domnului, ea porunceşte zīnelor izvoarelor să nu schimonosească aşa rău şi să te lese să trăieşti cum vrei tu, de nu, atunci Maica Domnului te lasă zīnelor şi ele te schimbă īn vreo pasere ori lighioană ceva.
    - Sfīntă să-ţi fie gura moşule - īi răspunse flăcăul - asta vroi să ştiu, tot-tot... Şi amu care e muntele ?
    Şi cum din balconul de sus al palatului se vedeau munţi īn zare, ca nişte ridicături pīnă la cer, unii ca de piatră vīnătă, alţii īn zare, şterşi, că păreau străvezii, moşneagul īi arătă cu mīna spre miază-noapte.
    - Vezi colo, dragul moşului, colo, colo departe, după muntele cela teşit, unul ca o căciulă.
    - Văd.
    - Apoi acela e „Muntele Negru”. N-are nici muşchi pe el, e tot din cremene neagră şi din o stīncă a lui pică de sus un izvoraş, care jos se preface īntr-un pīrīiaş, care cīntă nişte cīntece de te face să uiţi şi ce-ai mīncat īn ziua ceea necum să te rogi sau să spui ceva. Atīta că, dacă iei o floare de odolean īn sīn, apoi nu mai uiţi.
    Zis şi făcut; băietul cum auzi una ca asta, se şi făcu a doua zi că se duce la vīnat şi, punīndu-şi o floare de odolean īn sīn, pleacă īntr-acolo.
    Şi după zile de umblet, a ajuns īn sfīrşit la poalele „Munteluī-Negru”, care totul nu era decīt o stīncă neagră, pleşuvă, colţuroasă, ruptă şi desprinsă, īncīt credeai că acuşi, acuşi, un bolovan se prăvălea pe povīrniş.
    Pe bolovanul ista se prelungea īn jos un pīrīiaş, pīnă devale, devale printre ierburi, un pīrīiaş făcut de un izvoraş repede şi cristalin şi care scotea īn mersul lui nişte cīntece adormitoare. Dar in sinea lucrurilor nu era apa care cīnta, ci zīnele necunoscute ale izvoarelor, care făceau sete călătorului şi-l zăpăceau cu cīntecele lor doar a uita totul şi a bea, iar ele īl prefăceau īn o pasăre, ori o lighioană, sau altceva, ca să-l aibă pe bietul drumeţ de jucărie pentru ele.
    Dar băietul deşi auzea cīntecele vrăjite, care păreau venite din adīncul apei, amu cīnd avea odolean, nu avea nici o putere asupra lui, parcă deosebea murmurul apei din cīntecele cele; īn schimb zīnele apelor, nevăzute şi răutăcioase, īl priveau zīmbind şi-l aşteptau să bea, ca pe urmă să-l schimonosească cum ştiu ele.
    Īnsă el, spre dezamăgirea lor, se plecă īn genunchi cu faţa spre răsărit şi se rugă fierbinte Maicii-Domnului, ca zīnele, deşi l-or preface īn vreo pasere, dar să le poruncească, ca de īndată ce va bea, să-l schimbe īn pasăre la fel cu nevasta lui. Şi bău. Minune ! Minune ! El se schimbă īn rīndunel.
    Cīnd iată că şi rīndunica trecu ca săgeata pe deasupra lui şi atunci au putut vorbi şi o şi luară amīndoi īn zbor, spre supărarea zīnelor, spre curţile īmpărăteşti şi aşa au şi prins a se īnvīrti īmprejurul palatului, a intra prin odăi şi grajduri, a chiscui īmprejurul părinţilor şi a le spune cu tăinicie, că ei sīnt băietul şi nora lor şi ce e cu dīnşii. Dar cine să le īnţeleagă ? Singur moşul cel bătrīn, care cunoştea din vechi şi vorba păsărilor, auzi totul şi ce e cu păsărelele, care īncepuseră să-şi facă şi un cuib, chiar īn fosta odaie de culcare a lor.
    Iar īmpăratul auzind de asta, numai că le lăsă şi plīnse cu īmpărăteasa de cele ce auzi din gura moşului dar dădu poruncă straşnică, că oriunde le-ar vedea cineva, nu numai să nu le facă nici un rău, dar să le cinstească ca pe nişte vestitori buni. Şi crainicii povesteau prin tīrguri şi sate, toată povestea rīndunelului şi a rīndunicii, şi a holburei sau „rochiţa-rīndunicii”.
    Şi de atunci cică, lumea lasă pe rīndunele să-şi facă cuibul la streşinele şurelor şi chiar prin tinzile lor, unde a rămas obiceiul de pe timpul acela. Ba, cică, aşa e lăsat de la Dumnezeu, că cine o face rău unei rīndunici, ori le-o strica cuibul, ori o omorī vreuna, să-i ardă casa, să-i piară o vită, să aibă o scīrbă, ceva, iar copiii, obraznici şi fără milă, dacă ar pune mīna pe o rīndunică, să capete pistrui pe obraz ca ovreii. Aşa că rīndunicele ştiu şi nu le ie frică şi de atunci ele zboară mai jos, pe pămīnt şi intră prin tot locul. 


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.