» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Albiniţa, fata mamei


    Felurite sunt firele poveştilor şi tainic este meşteşugul celui ce le ţese cu vorba spre bucuria celor care ascultă. Aşa au fost şi anii copilăriei mele; īnfioraţi de isprăvile feţilor-frumoşi ce īzbāndeau īn neīnchipuit de grele lupte, uimiţi de gāze vorbitoare, īnţelepte şi cuminţi. Meşter neīntrecut era moş Leonte la povestit şi tare īl mai ocăra bunica, amărātă de treabă şi de neastāmpărul nostru, al nepoţilor.
    - Ăraa ! măi omule, iar ai stuchit la furcă, īl īncolţea ea pe moşneag, ce năzdrăvănii īndrugi; strici minţile copiilor. Rādea īncetişor moş Leonte şi apoi se muta de pe prispă mai sub umbră, să nu stea īn calea bunicii. Noi, ciotcă după el. 
    Măcar spune-le povestea Albiniţei, să ia aminte şi ei cum trebuie să fie nişte copii, nu aşa draci īmpieliţaţi cum se vădesc a fi, mai striga bunica după noi. 
    Da, da, moş Leonte, săream şi noi cu gura, zi-ne povestea Albiniţei.
    Cuminţii, cu ochii roată şi urechile bine ciulite, aşteptam să-nceapă vraja unei poveşti ce-o mai auzisem de zeci de ori. 
    Se codea olecuţă moşul, mai zicea el ba că nu-şi mai aduce aminte povestea, ba că parcă ne-a spus-o aseară, de, adăsta să ne mai rugăm de el. Dar noi īi cunoşteam meteahna şi nu-l slăbeam pānă nu īncepea a zice...
    Cică odinioară trăia prin părţile Vasluiului o femeie vrednică şi frumoasă nevoie  mare. Nu era de neam bogat, dar se trăgea din oameni gospodari şi asta iute se vedea, după temeinicia lucrului ieşit din māinile ei. Şi ce să vezi... poate din pizma răilor, ori poate că aşa īi sorociseră ei ursitoarele, dar norocul o părăsi la puţin timp după ce se īnsoţi, la casa ei, cu un om pe seamă. Īi muri bărbatul. Rămase doar c-un ghindoc de fată şi cu bătătura vraişte,   fără  gospodar. De zdruncin şi durere, mult nu trecu şi se īmbolnăvi şi femeia. Nici nu ştia ce are. S-a dus pe la doftoroaie, da“ vezi că nu-i dădeau de leac şi cum bani de doctori mari nu avea, numai ce căzu īntr-o noapte la pat.
    Tot greul trecu pe umerii năpārstocului de fată ce de-abia ajungea cu nasul la clanţa uşii. Da bună la suflet şi inimoasă de să nu dai alte zece mai răsărite pe ea. Cāt era ziulica de mare, făcea ce făcea şi le rostuia pe toate cāte trebuiau rostuite. Căra apă, da la vite, făcea focul, cāte şi mai cāte, aşa ca la o gospodărie cuprinsă, Nu-şi uita niciodată mama. Cum īnvăţase, nici ea nu ştia, dar mereu īi pregătea bucate minunate, doar-doar s-o scula din boală. Cāt despre femeie... numai dragul de copilă o mai ţinea īn viaţă, căci tare ar mai fi vrut s-o vadă ridicată şi pornită spre casa şi rostul ei. Īn fiecare zi o binecuvānta, asemuind-o īn vorbele ei cu o gāză neobosită, o albiniţă.
    - Da ce gāzuliţă o mai fi şi asta mămucă, că pe aici pe la noi nu prea am văzut aşa ceva, īntreba fata, cu credinţa că astea-s doar aşa, doar gānduri iscate din fierbinţeala bolii...
    - Oh, fata mea, eu nu ştiu, căci nu am văzut-o aievea, dar am auzit din bătrāni, de la unii şi alţii ce s-au drumeţit pe la noi că tot atāt de harnică-i ca tine. Toată lumea are nevoie de ea, căci ceea ce dăruie oamenilor este mai dulce ca laptele şi mai dihai, fără ea nici că se face nuntă ori īnmormāntare. 
    - Of mămucă, mămucă... clătina copila capul a īndoială. 
Mai sta apoi o clipă cuprinsă de visare. Oare cum s-o fi īnfăţişān o astfel de gāză; aripi aurii o fi avānd ? Tare i-ar mai fi plăcut s-o vadă săgetānd auriu īn soarele dimineţii. 
    Trecură zile, trecură nopţi. Femeia tot mai rău bolea şi copila asta prididea cu treburile prin bătătură. Alerga din zori şi pānă-n seară. Cānd şi cānd se mai oprea cu gāndul la gāza cea minunată care musai că avea aripi aurii. Parc-o şi vedea aievea. Dar parcă chiar ea era gāza, aşa i se părea de la un timp. Apoi īntr-o noapte, după ce-şi binecuvāntă copila, femeia se stinse.. Īn urmă, tare o mai plānse fata. Zorile o găsiră tot cu lacrimi īn ochi, rānduind cele cuvenite.
    Deodată, prinse a se simţi aşa, nu ştiu cum, mai uşoară, parcă se īnalţa, şi dori cu putere să iasă īn īntāmpinarea primelor raze de soare. Printr-un ochi de geam īşi luă zborul o gāză mică, cu aripi aurii. Era o albină.


Sorin Bodolea - Legende şi povestiri cu albine - Apimondia
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.