» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Cum s-a făcut pupăza


    Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu ştie, căci e mult de atunci. Atīta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era singură la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-i ieşeau din voie. Noaptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri īntregi vegheau la capătīiul ei şi vărsau o lacrimă de bucurie, că le-a hărăzit Dumnezeu aşa mīndreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrīna mamă īi punea īn gură trei grăunţe de sare şi apoi o spăla cu apă, īn care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei.
    Iar fata creştea... Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu ochii negri şi adīnci ca adīncul mării, cu părul lung, moale, galben şi mai strălucitor decīt aurul cel curat. Cīnd ieşea din casă, soarele de ruşine şi de mīnie se roşea la faţă, iar luna se ascundea după nouri.
    Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai calea ei īi aţineau, numai pentru dīnsa se prăpădeau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dīnsa.
Şi se dusese īn toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pămīntului veneau Feţi-Frumoşi, mīndri şi bogaţi, ca să-i ceară mīna.
    Decīt, părinţii nu se īndurau să o mărite şi să se despartă de dīnsa.
    - Atīta avem şi noi pe lume - ziceau dīnşii - ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bătrīneţelor, ea e bucuria şi fericirea noastră. Fără de dīnsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea este prea tīnără şi fragedă.
    Dar vorba ceea: cīnd īţi vine norocul, să nu-l alungi, căci īn urmă nu ştii ce ţi se īntīmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase.. Īntr-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu. Luni īntregi ea zăcu culcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi chemară babe care ştiu de toate, decīt nimeni nu putea să-i găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei īi era mai rău şi slăbea de se prăpădea īn toată fiinţa. Plīngea bărbatul la capătīiul ei şi fata se ruga cīt e ziulica de mare, la icoana Maicei-Domnului, ca să se facă mama ei sănătoasă; decīt Dumnezeu hotărīse īntr-altfel şi hotărīrile lui, bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi, nici cu rugăciuni.
    Īntr-o noapte, după miezul ei, cīnd cocoşii cīntă şi duhurile rele pier de pe pămīnt, bolnava chemă la sine pe fata ei iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa de fericită, īi īmbrăţişă şi-i sărută pentru cea din urmă oară şi apoi īşi dete sufletul liniştită şi cu surīsul pe buze.
    Trecu de atunci vreme multă, īn care tatăl fetei se plīngea şi se văita mereu, că e grea viaţa singur, fără femeie, că el nu vrea să prăpădească aşa frumuseţe de fată, īngrijind de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea īntr-o zi şi apoi cum o să trăiască el singur.
    Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul īntr-o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tīnără şi frumoasă dar cu suflet de cīne şi cu inimă de piatră. Această femeie era mai rea decīt o babă vrăjitoare iar cīnd se īnfuria, se făcea vīnătă la faţă şi ochii i se īnvīrteau īn cap, de gīndeai că-i ieşită din iad, nu altceva.
    Apoi īncă o pacoste. Adusese cu dīnsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul dīntīi şi pe cīt de frumoasă era fata cealaltă, pe atīta fata ei era pocită şi schiloadă. „Mama-Pădurilor”, īi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu era mai puţin pocită decīt „Mama-Pădurilor”.
    Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă de acu īnainte, pentru biata fată frumoasă ! Īn loc de mīngīierile dulci ale mamei, acu primea ocări; īn loc de cuvinte bune, palme şi bătăi; īn loc de privirea părintească a mamei, ea īntīlnea ochii de şerpoaică a niarcă-săi.
    Tatăl o iubea tot ca īn trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, cīnd īşi vedea odorul plīngīnd şi oftīnd. Decīt că dīnsul avea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi īi era frică de dīnsa, aşa că niciodată nu-i ieşea din voie şi cīnd ea se răstea, el, cu capul plecat, sta īntr-un colţ şi nici un cuvīnt nu auzeai din gura lui.
    Iar femeia cea rea hotărīse pieirea fetei. Nu mai putea de necaz văzīnd-o că e aşa frumoasă, că e aşa harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe cīnd la fata ei nu se uita nimeni.
    - Stai, că-i viu eu de hac - zise dīnsa.
    Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se cureţe. I-a scos hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine şi a īmbrăcat-o numai īn zdrenţe. Apoi nici de mīncare nu-i dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea īn cap, īncă necīntaţi cocoşii, o scula şi o trimetea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gīrlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot īi găsea dīnsa fel de fel de muncă, care de care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.
    Asculta īn toate sărmana de fată şi totuşi, cīnd se īntorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atīta muncă şi alergătură, mama cea vitrigă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă n-o mai scotea.
    Şi īntr-o zi, ce să-i abată femeii cele rele:
    - Uite - zise - sacul ăsta de līnă. Vezi că līna dinlăntru e neagră, decīt tu să te duci la gīrlă şi pīnă diseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.
Sacul era greu de tot. Decīt fata īşi făcu curaj, se opinti cīt putu şi īncovoiată pīnă la pămīnt, plină de năduşeli, se duse cu el la gīrlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi īncepu să spele mereu līna care era neagră ca cărbunele, că doar s-a face albă. Īşi sumese ea mīnicile pīnă la coate, īşi prinse şi poala īn brīu şi ceasuri īntregi lot freca şi tot spală şi tot curăţa; decīt līna cea neagră nici gīnd n-avea să se facă albă. Şi din nou pune-te la muncă şi din nou freacă şi īnvīrteşte şi suceşte, dar līna neagră tot neagră rămīnea.
    Soarele, care o privise toată ziua, se pregătea să apună după vīrful munţilor şi să se ducă să lumineze alte lumi, cīnd fata văzu că nu făcuse nici o ispravă; nici un fir de līnă nu se făcuse alb.
    Atunci, deznădăjduită, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, īnălţă spre cer braţele sale cele albe şi rotunde şi īncepu să roage aşa:
    - Pu, pu, pu ! Prea bunule Dumnezeu ! Ai milă şi de mine nenorocita şi scapă-mă de atītea suferinţe. Prefă-mă īntr-o pasăre, ca să fug departe de casa asta, ca să scap de femeia aceasta, ca să nu-i aud glasul şi să nu-i văd ochii.
    Iar dreptul Dumnezeu s-a īndurat şi i-a īndeplinit rugămintea. Şi lui i se īnduioşase inima de atītea necazuri ce avea biata fată. De aceea a prefăcut-o īntr-o pasere, care din luna lui aprilie şi pīnă la Sīn-Petru, īşi plīnge mereu dorul inimii cīntīnd: „pu, pu, pu, pu, pu, pu”. Şi din această pricină, oamenii mai tīrziu o numiră pupăză.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.