Iarna era grozav de rea. Crăpau pietrele de ger şi plezneau lemnele, de numai a semne bune nu putea fi vorba. De luni de zile, soarele nu-şi mai arătase faţa. Singur Crivăţul, īmbrăcat īn mantaua-i cusută din ace de gheaţă, pornea din miazănoapte şi colinda pămīntul, pufuind īnfuriat numai a spaimă şi răceală.
Vieţuitoarele şedeau amorţite, care īn ce ascunziş găsise mai bine. Dintre toate, păsările īndurau mai mult asprimea nemiloasă a gerului.
Era timpul ca soarele să revină, să-şi ia din nou īmpărăţia pămīntului dar Crivăţul nu se dedea bătut.
Atunci s-au adunat păsările la sfat, să vadă ce-i de făcut.
- O să pierim cu toatele, dacă stăm aşa - zise cioara, abia mai putīnd vorbi de răguşală.
- E nevoie să trimitem pe cineva la soare, să ne aducă o rază de căldură - spuse corbul, clănţănind din dinţi.
- Foarte bine, foarte bine - răspunseră toate īntr-un glas - să meargă cineva la soare !
- Dar cine se duce pe aşa ger şi la un drum atīt de lung ? spuse coţofana cu glasul sfīrşit.
Tăcere, peste tot tăcere. Toate au plecat capul īn jos şi se strīngeau tot mai mult zgribulite.
- Să meargă una din cele mici, că e mai uşoară la drum ! spuse uliul cu voce tare.
Cele mititele au īndreptat speriate mărgeluşele ochilor, unele spre altele dar nici un cuvīnt nu se auzi. Abia la urmă, cineva, īnecat cu o tuse seacă, spuse cu glas de copil:
- Mă duc eu !
Era piţigoiul, care fără a mai aştepta ceva, īn fīlfīit mărunt de aripă, se şi īndreptă spre soare.
Ajuns īn faţa bătrīnului soare, de bucurie, truditul piţigoi n-a mai ţinut seama de nimic şi s-a năpustit īn focul de aur, prinzīnd cu lăcomie īn cioculeţul lui, un mănunchi de raze.
Pīnă să fugă īnapoi īnsă, vīlvătaia i-a cuprins hăinuţa şi īmbrăcămintea şi atunci, zăpăcit, s-a pomenit prăvălindu-se īn jos, spre pămīnt.
Cīnd şi-a venit īn fire, era ţinut īn braţe de cinteză şi celelalte surioare se īntreceau, care mai de care, să rupă petice din hăinuţele lor şi să-i facă piţigoiului altă haină, īn locul celei arse. Ba şi īncălţăminte īi făcură, din multe peticuţe, unele peste altele. Cīnd se văzu piţigoiul aşa īmpestriţat la īmbrăcăminte şi aşa urīt īncălţat, sări pe o ramură, spunīnd cu nemulţumire:
Cinci, cinci, cinci !
Cinci opinci īntr-un picior,
Şi călcīiul lui e gol,
Cinci, cinci.
Dar mănunchiaşul de raze aduse căldură şi acum piţigoiul sărea din creangă īn creangă, cīntīndu-şi nemulţumirea cu īncălţămintea dar vesel că a scăpat de ger neamul lui păsăresc.
Şi aşa a rămas de atunci piţigoiul, cu īmbrăcămintea penelor de mai multe culori şi el este cel dintīi, care odată cu ghiocelul şi deschiderea muguraşului, īşi īncepe cīntecul cu povestea īncălţămintei:
Cinci, cinci, cinci !
Cinci opinci īntr-un picior,
Şi călcīiul tot e gol,
Cinci, cinci.
