» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Lăcrimioara (Lăcrămioara)


    Multe lighioane sălbatice şi fioroase au bântuit ţara asta...
    Şi, pe când se împlineau celea ce voi să vi le spun, erau tătarii cari năvăliseră în părţile acestea...
    În sat la noi era o fată tânără din neamul meu; Mărgărita o chema. Era frumoasă, de nici n-o să mai pomeniţi vreodată aşa frumuseţe: faţa ei albă ca un crinişor şi rumenioară ca smeura, buzele ei erau două coacăze împreunate, şi dinţii ei, picături de lapte.
    Şi iubea ea pe un flăcău de la noi, pe nume Voinea, pentru că din toţi voinicii în toată ţară el era cel mai bărbat: bătea şapte tătari odată....
    Şi Voinea iubea pe Mărgărita; o iubea cum iubea luminile ochilor ei mândri şi scânteioşi, cum iubea zilişoarele lui senine şi fericite. Se întâlneau în toate serile, după apusul soarelui, la o râpă, pe care o numeau bătrânii noştri „Râpa Florilor”.
    De Mărgărita-i plăcea şi căpitanului tătarilor, cum spun bătrânii că se numea, han, dar lui îi era frică de Voinea, căci rău chisăgea românaşul nostru în tătari şi când auzeau de numele lui, se băgau în gaură de viezure, în găurice de şarpe; numai se încrunta Voinea la ei şi-i apucau friguri de moarte.
    Hanul jură să omoare pe Voinea şi să fure fata şi păgânul nelegiuit îşi ţinu jurământul. El pândi pe tinerii noştri când se duceau să se întâlnească la „Râpa Florilor”. Se ascunse după o stâncă şi trase în Voinea şapte săgeţi înveninate, cari îl străpunseră în şapte părţi şi făcură să-i ţâşnească sângele din şapte locuri.
    Voinea căzu în genunchi, apăsă capul său pe sânul fetei şi ea-ncepu a-l acoperi cu sărutări şi a vărsa şiroaie de lacrimi ce scăldau floricelele pe cari se aşezase.
    Voinea pierdu tot sângele său, se răci îngheţă şi-şi dădu cea din urmă suflare pe sânul Mărgăritei, strângând-o în cea din urmă îmbrăţişare.
    Când hanul tătar văzu că Voinea nu mai mişcă şi nu mai dă nici un semn de viaţă, se apropie ca un turbat şi luă fata în braţe. Dar Mărgărita văzându-l, găsi o putere şi o bărbăţie nespusă; simţi sângele, până atunci închiegat la inimă, urcându-i-se în faţă şi împâienjenindu-i ochii. Într-o clipită se deschise de betelele cari strângeau mlădiosu-i mijlocel şi, trăgându-le cu iuţeală după gâtul hanului, îl strânse aşa de tare, încât turbatul păgân căzu lângă trupul lui Voinea şi-şi dădu ochii este cap. Când îl văzu ameţit astfel, fata îl prăvăli în râpă, privindu-l împietrită cum se izbea capul lui, din stâncă în tâncă...
    De inimă rea, fata a înnebunit şi bătrânii spun că,mult timp după acea nenorocoasă întâmplare, o umbră despletită se preumbla rătăcită pe râpă şi vărsând lăcrimiori, care picând pe flori, le albea.
    Şi se zice că sângele ţâşnind, a roşit florile împrejurul lui Voinea şi de atunci a rămas florilor roşii numirea de „sângele Voinei” precum a rămas floricelelor scăldate de lăcrimioarele Mărgăritei numele de mărgăritărel.
    De atunci se numeşte şi râpa aceea „Râpa Tătarului” şi stânca pe care a căzut Voinea, „Stânca Morţii”. Iată de unde vine acelor floricele albe şi mici, cari au coloarea şi forma unei lăcrămioare, numirea de mărgăritărel şi de unde şi-au luat nişte flori roşioare, care cresc mai cu seamă pe marginea râpelor, numele de „sângele Voinei”.


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.