» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Legenda cucului


    Cică īntr-un sat trăiau doi fraţi: pe unul īl chema Ion şi pe celălalt Cucu.
    Cucu era mai mic, un baieţandru cam de optsprezece primăveri dar Ion, era om īn toată firea şi īnsurat şi fiindcă erau fraţi buni, şedeau cu toţii la un loc.
    Cucu ţinea tare mult la Ion şi-l ajuta la toate, īnsă acesta era cam sanchiu şi-şi cam temea nevasta. Ea era un pui de femeie şi jumătate, frumoasă şi vrednică şi-apoi Ion era şi cam boieros; toate treburile casei le lăsa pe spinarea lui Cucu; iar el nu umbla decīt după cīştig, ceea ce făcu pe nevasta lui să ţie mult la Cucu, ba īncă să-l īngrijească să nu sufere de nimica. Bună oară, la joc cine ieşea cu cămaşa cea mai frumoasă şi brīul bătut cu mărgele şi cu fluturi, decīt Cucu.. lucru ce cam dădu de bănuit īn lume şi să vorbească gurile rele, vorbe cu īnţelesuri ciudate.
    Oricīt de bine era corcolit băiatul, el nu băga īn seamă la nimic, că el ştia că munceşte şi face să fie răsplătit măcar cu atīta şi apoi gīndurile lui erau la brīnduşile de fete din sat, cu care duminicile se ţinea de mīnă la horă şi cu care petrecea īn tīlcuri şi cimilituri, la şezători.
    Dar, vorbeşte azi, vorbeşte mīine, omul oricīt de surd ar fi, i se pare că aude, şi cel prost că īnţelege. Şi Ion băgă cu vremea aşa īn cap, gīnduri că lumea parcă are dreptate, că prea īl dichiseşte pe Cucu, Catrina lui, cum s-o cheme şi prea īl laudă la lume. Şi oare īn lipsa lui nu-i vreo drăcie pe-acasă ? Şi prinse a-şi spiona nevasta. Nu cumva chiteşte ceva ?
    Şi lucru dracului, destul să-ţi intre astfel de gărgăuni īn cap, c-apoi nu scapi aşa cu uşorul. Şi zi cu zi, prinse să-l roadă bănuiala şi să-şi zică: „cum se poate femeia lui să-l īnşele, femeia lui cu care s-a luat din dragoste. Şi īncă cu cine ? Cu fratele lui !”
    Şi se uită şi asculta cīnd vorbea nevasta cu Cucu, i se părea că privirile n-au decīt lumina dragostei şi tot cuvīntul auzit, īl tīlcuia īn mintea lui că ar fi īnsemnīnd cutare şi cutare lucru, iar cīnd ea īi zicea: „Cucuşor, ia repede tu cofele şiumple-le cu apă”, i se părea că dezmierdarea asta vine din prea multă fericire de dragoste, ce-i picură pe sufletul ei. Şi-i seca inima omului şi-l ardea pe suflet, ca şi cum i-ar fi turnat cineva o oală cu apă fiartă pe inimă. Dar nu putu să ţie mult; chinul ajunsese a-l roade ca şi cariul pe lemn şi nu mai putu răbda.
    Se făcu īntr-o zi că se duce la un tīrg departe, cu chirie pentru cīteva zile şi-l lăsă pe Cucu şi pe nevasta acasă.
    Dar merse numai pīnă la un loc şi după ce bău bine la un rateş, noaptea, pe cīnd dormeau şi apele, veni acasă. Lăsă carul īntr-un dos; cīinii īl cunoşteau, dar cum să-i prindă ? Acoperişul casei, ca la ţară, la cele mai multe case, de paie; se sui pe şură, pe urmă pe casă; făcu o gaură cu mīinile īn paie şi intră īn pod īncet īnsă cu barda la el; din pod, īncet, īncet, se coborī pe scară jos şi era lună, lună ca ziua.
    Ascultă dar urechile īi huiau, capul lui era un clocot şi inima īi bătea să-i spargă coşul pieptului şi-i părea īn tăhuiala lui de băutură, că aude ceva, un rīset, parcă veneau glasuri īncete de dezmierdare, ceea ce īi făcu să răcnească şi să deschidă cu putere uşa. Perdele de lumină, lăsate de lună pe ferestre, zugrăveau cercevelele drept pe lutul din mijlocul casei şi lumina tot cuprinsul şi arăta pe Ion īn toată infiorătoarea lui īnfăţişare, cu părul vīlvoi, ochii holbaţi şi vinele feţei ieşite şi cu barda, gata să lovească. La răcnetul lui, Cucu care dormea pe laiţă la fereastră şi nevasta care era pe cuptor, săriră ca arşi şi răcniră: „ce este ?” iar cīnd dădu cu ochii de frate-său crezu că a īnebunit şi strigă:
    - Bădică, ce vrei să faci - şi dīnd năvala la una din ferestre, ieşi afară şi a prinse a fugi.
    Ion, văzīndu-se īnşelat īn aşteptarea lui, īi căzu barda din mīini şi-şi lăsă capul īn jos, ca un osīndit.
    Şi s-a dus Cucu, s-a tot dus, īnspăimīntat şi prins de jale şi s-a dus peste cīmpi, prin grădini, prin rīpi tot uitīndu-se īnapoi cu grijă şi īnfricoşat de i se părea, şi īn umbra lui, chipul lui frate-său ameninţător.
    Şi a ajuns īntr-o vale, la poalele īnverzite ale unui munte stīncos. Trăznetul, se vede, a desprins cīndva o bucată din trufia lui şi a trimis-o prin un loc deschis, tocmai acolo. El, trudit de atīta fugă, n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe dīnsa şi a prins a plīnge cu amărăciune, prins de mii de bănuieli şi gīnduri. Şi a plīns şi a plīns, de nici mīncare nu i-a trebuit. Şi a plīns pīnă s-a uscta şi inima īn el şi, de multă jale s-a topit, de n-a rămas din el decīt un izvoraş de lacrimi, ce curgea din stīncă.
    Şi a văzut Ion nebunia, īnsă īn locul orbitoarei temeri de īnşelăciune, veni alta mai omorītoare, mustrarea de cuget, care nu-i dădu răgaz mult şi se luă cu femeia īn urma lui frate-său, strigīndu-l prin păduri şi prăpăstii.
    - Măi Cucule ! Măi Cucule ! Vino acasă măi, că  am greşit !
    Se uitară īn toate fīntīinile şi īn toate iazurile zile şi nopţi, nedormiţi, l-au căutat mereu, pīnă au dat de stīnca cu izvorul de lacrimi. Aici, topiţi de oboseală, īşi puseră gurile arse de sete la crăpătura stīncii, īnsă cum sorbiră se şi prefăcură īn două păsări sure.
    Şi atīta īn sufletul lor erau de deznădăjduiţi, īncīt nu băgară de seamă schimbarea lor şi prinseră a colinda meleagurile şi pădurile şi atīta īl chemară şi-l īmbiară, că de la o vreme li se luară glasul şi nu mai puteau striga decīt „Cucu ! Cucu !” şi aşa erau de zoriţi īn căutarea lor, īncīt lăsau ouăle īn cuibul altor păsări, să le clocească.
    Oamenii, dintr-un īnceput, s-au minunat de această pasăre şi neştiind cum īi zice, i-au pus porecla după strigătul ei: „cucul !” şi cucu a rămas pīnă īn ziua de azi.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.