» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Lia şi feciorul Vīntului


 ....Ce era pe lumea asta īnainte vreme ? Noroade şi īmpăraţi ca şi astăzi. 
    Dar de bietele noroade cine ţinea socoteală ? Nimeni. Nici pe atunci, cum nu ţine samă nici astăzi. Numai zilele īmpăraţilor se scriau şi rămīneau urmaşilor ca să le ştie; cine cunoştea slova, le cetea; cine nu, apoi le asculta şi din om īn om, umplea lumea. Aşa au ajuns şi īn zilele noastre; ca să nu se prăpădească, datorie aveţi să le ascultaţi şi dumneavoastră şi să le spuneţi şi altora. Ştiţi povaţa ceea:
               Cine ştie povestea asta şi n-a spune-o,
               L-a lua Maica Domnului de mīna stīngă,
               Şi l-a duce pe puntea strīmbă,
               La mese strīnse,
               La făclii stinse.
               Da cine va şti-o şi-a spune-o,
               La anul,
               La luna,
               La săptămīna,
               L-a lua Maica Domnului de mīna dreaptă,
               Şi l-a duce pe puntea lată,
               Unde judecă drepţii,
               Şi īnţelepţii,
               La mese-ntinse,
               La făclii aprinse,
               Cu pahare pline
               Şi bucate bune !
    A fost un īmpărat pe lume, Ciocīrlan-Craiul. Īmpărăţia lui era mare şi bogată, iar el vestit īn toate vīnturile. De ce anume era vestit, nu v-aş putea arăta dar ştiu că despre fata lui, numai morţii nu aflaseră. O chema Lia, dar cīte Lii nu sīnt şi azi ! Fata asta aud că n-avea pereche sub soare de frumoasă; o mīndreţe de copilă, s-o pui īntr-o lingură de apă, să-ţi faci cruce şi s-o sorbi dintr-o dată. Asta ! Şi de ani era cam aşa, ştiţi, cum e bobocelul de floare, gata-gata să se deschidă, cum e grīul cīnd dă īn pīrg. Tu stai cu secerea līngă el şi nu ştii: să īncepi, ţi-i teamă să nu fie preiia crud; să nu īncepi, ţi-i teamă să nu se treacă.
    Aşa sta Ciocīrlan-Craiul pe līngă Lia lui. Că veneau, vedeţi dumneavoastră, peţitori cītă frunză şi iarbă pe lumea asta, s-o ceară de nevastă. Cine n-a luat drumul spre castelul lui Ciocīrlan-Craiul ? Feciori de crai şi de īmpăraţi, sute şi sute; feciori de boieri mari şi mărunţei, mii şi mii, şi de-al de noi, ce să mai zic ! Pe bunicul, numai bunica, cu vrăjitoare mare l-a mutat de la un gīnd ca aista !
    Şi bietul crai īşi pierduse cumpătul, ca găina umbletul. Mă rog, uşor lucru īţi pare să īnchizi şi să deschizi uşa cui pleacă şi vine ? Da să-i cinsteşti pe toţi,.. cītă cheltuială ! Şi mă-ţi īntreba poate: da de ce nu alegea pe unul şi să puie cruce chinului ? Să vă spun ! Lesne-i s-alegi din doi, din trei, pe unul dar dintre atīţia, cīnd toţi sīnt de viţă şi sămīnţă, cum focul negru să te legi de unul ! Nu-i aşa ? Unul are ochi frumoşi, altul are mustăţi frumoase, unu-i aşa, altu-i pe dincolo; ce-i de făcut ? S-aleagă pe unul, războirea cu ceilalţi īi stătea īn minte; s-aleagă doi-trei deodată, se mīnie fata şi-l rīde lumea. Hai să amīne şi el de azi pe mīni.
    - Că vezi, dragul meu, chiar acuma nu putem intra īn vorbă. Una, că-i fata prea crudă şi aş vrea s-o mai cresc şi pe urmă, la o nuntă, cīte nu trebuiesc ! Zestrea īn casă nu-i gata şi īmpărăteasa zice că tocmai la iarnă pune războaie pentru covoare şi lăvicere; al doilea, nici de cheltuială nu prea am, că uite an, ne-a cam dat īnapoi   seceta şi puţintele parale am strīns. Dumneata, mai aşteaptă să mai vedem; fata asta mi-i de măritat şi tot am s-o mărit şi tot a unuia dintre voi are să fie, că nici eu n-oi ţinea-o să īmbătrīnească şi nici vlădica s-o ibovnicească !
    Şi eu, să fi auzit vorbele aistea din gura īmpăratului, ce puteam face altceva, decīt să-mi iau căciula din cap, să mă īnchin şi să-mi iau ziua bună şi, să ne vedem sănătoşi !
    Dar iaca alt rău mai mare.. că feciorii toţi, purtīnd nădejdea Liei, nu se mai gīndea nici unul la īnsurătoare cu altcineva decīt cu dīnsa; de asta mocneau īn ele fetele de pe la sate şi tīrguri si să nu spun minciuni, zău, s-o fi prins nebunele de fete pe Lia, aşa mai la o strīmtoare, nu ştiu dacă nu se īntīmpla moarte de om ! La urma urmei, văd ele că alt chip nu-i, decīt să facă jalbă la īmpărat; să-şi mărite īn grabă odrasla, că ele īmbătrīnesc cu zile. Fac jalbă, o duc sus şi īmpăratul, cu adevărat pus pe gīnduri, se hotărī să taie pīnza. Ocheşte azi, ocheşte mīni, ocheşte pe feciorul Vīntului şi-i spune:
    - Să vii peste o lună să facem foile de zestre, şi pe urmă, īntr-un noroc !
    Hm ! Doamne, Maica-Domnului ! Vorba ceea, gata, gata, numai să vrea fata, dar vorba-i, vrea Lia ori ba ? Nu vrea, nu vrea şi pace să se mărite cu un om pămīntean. Păi atunci, cum făcea tată-său negustoria, aşa, fără să o-ntrebe ? Cum fac şi azi unii... dacă-s de la munte, umblă după gineri de la cīmp; dacă-s plugari, cearcă să-şi mărite fetele pe la tīrguri, apoi cei de la tīrguri se īnalţă mai sus, vor gineri de cei cu slujbe şi cu straie nemţeşti.
    Īi spune şi Liei, īmpăratul şi fata rămīne galbenă ca ceara cea curată.
    - Că-i frumos feciorul Vīntului, draga tatii, şi-i mintos şi are averi şi ce n-are ?
    Şi fata tăcea şi se īntuneca tot mai mult.
    Şi aicea nu pricep eu un lucru ! Cum se făcuse că Lia se īndrăgise de chipul fără seamăn al Soarelui ? Să fi fost pe atunci Soarele om ca toţi oamenii, nu ştiu, dar de bună samă că aşa era. Şi-i era drag Liei Soarele, cum mi-i mie dragă viaţa şi īncă mai mult. Ieşea dimineaţa īn cerdacul curţilor şi īl privea cum suie īncet-īncet crestele munţilor frumoşi, cum se īnalţă pe pīnza cerului către prīnzul cel mare şi către crucea zilei, unde stă acolo sus, să-şi vadă īmpărăţia lui, toate īmpărăţiile lumii, cum pleacă apoi şi scoboară la vale tot frumos şi se ascunde după zările sfinţitului.
    Cine poate să fie mai mare pe lumea asta ca Soarele ? Nimeni ca el; el dă viaţă şi veselie tuturor. Şi mai frumos ca el ? Nimeni, că el e podoaba lumii. Şi după ce nu se mai vedea, sta Lia, fata de īmpărat, pīnă noaptea tīrziu şi se gīndea la ibovnicul ei.
    Īmpăratul o vede pălind de-o jale dar de priceput, nu se putea pricepe; şi nu s-a priceput pīnă īntr-o seară, cīnd a auzit-o cīntīnd cīntecul cela care de-abia, de-abia, mi-l aduc aminte:
                Frunză verde iarbă neagră, 
                Cīntă-n frunză de dumbravă, 
                Cīnt-o păsărică-n iarbă. 
                Trece dorul şi mi-o-ntreabă: 
                De ce-i tīnără şi slabă ?
                - Taci, dorule, că ţi-oi spune. 
                Cīte-am pătimit pe lume !
   ...şi mai īncolo, nu-l mai ştiu.
    Īmpăratul şi-a īnchipuit că boala fetei īi pribeagă şi nu i-a cercat rădăcinile. Feciorul Vīntului a venit din nou, şi īmpăratul i-a adăogat:
    - Cam bīrnīie fata, ginere, dar am s-o īnduplec eu, că nu părintele face după voia feciorilor, ci feciorii se dau după voia părinţilor şi apoi, ştii că ursul nu joacă de voie. Dumneata du-te acasă, strīnge-ţi nuntaşii şi vino, că oi pune şi eu cele de nevoie la cale.
    Cu-adevărat, la curte au īnceput de toate. Bucătăriţele s-au pus la cuptoare, s-au trimis vornici după lăutari, mă rog, cum īi datina şi obiceiul. Şi toţi păreau bucuroşi, numai Lia domniţa, stătea amărītă şi nu scotea un cuvīnt cu nimeni. O cuprinse deznădejdea cea omorītoare, care apucă pe omul fără nici un sprijin pe lume. Şi ce-i mai rămīne celui singur, decīt să-şi īnchidă inima, să se roage şi să se plīngă cu lacrimi icoanelor ? Căzut-a fecioara īn genunchi īnaintea Maicii-Domnului, fără putinţă de a-i grăi cuvīnt; şi a stat īndelungată vreme, cīt inima Prea-Curatei-Fecioare s-a īndurat şi a mīntuit-o, dragii mei !
    Povestea mea se-ncheie. Cine n-a auzit şi nu cunoaşte ciocīrlia, paserea cea cu limbă meşteşugită, care se ridică primăvara cīntīnd īn văzduh, rugīndu-se parcă laolaltă cu noi lui Dumnezeu, care ne poartă tuturor de grijă ? Zice lumea, zic şi eu şi cred că Lia, fecioara lui Ciocīrlan-Craiul, se īntrupează īn paserea asta cu altă făptură dar tot cu inima veche, inimă ruptă de durere.
    Poate că chipul soarelui nu mai este cel de demult dar dragostea fecioarei nu s-a schimbat. Asta să ne fie pildă de fire statornică īn cuvinte şi fapte.
    Vrea ciocīrlia să se īnalţe către ibovnicul ei dar nu poate, că-i lungă calea pīnă la dīnsul; cīntă şi se ridică, pīnă ce dă de plaiurile vīntului turbat. Vīntul o ameţeşte şi ciocīrlia se lasă īn jos, fără suflare. Aşa se īntīmplă de sute de ani, şi s-a īntīmpla īncă multe sute de-acum īnainte, pīnă cīnd Ziditorul-Lumii se va īndura şi va schimba unele din rosturile pămīntului nostru.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.