» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Luminioara - fată de īmpărat


    Au fost odată un īmpărat şi-o īmpărăteasă foarte avuţi, omenoşi şi cinstiţi de cătră toţi supuşii lor şi īmpăraţii de prinprejur. Aceştia, de cum se treziră, şi văzură lumina soarelui, petrecură totdeauna īn frica lui Dumnezeu şi de-aceea aveau toate celea ce le trebuia, numai un singur lucru le lipsea... n-aveau un prunc. 
    Şi... Doamne ! ce n-ar fi dat ca să aibă şi ei un prunc !. .. Nu era o zi ca să nu īmpărţească milostenii şi daruri pe la sărmani, nu era o zi să nu se roage lui Dumnezeu, doară, doară, li dăruieşte şi lor un prunc.
    Dar trecură mulţi ani la mijloc şi dorinţa lor īncă tot nu li s-a īmplinit.
    Īn urma urmelor, tocmai cīnd pierduse toată nădejdea că se vor putea şi ei numi cīndva părinţi, li-a ascultat Dumnezeu rugămintea şi li-a dăruit o fiică, pre care o numiră Luminioară. Şi ei de-aceea o numiră astfeli: una, pentru că era foarte frumoasă şi al doilea, fiindcă era pentru dīnşii ca o lumină, ca lumina ochilor şi unde se ducea ea, acolo se duceau şi ei.
    Luminioară trăia ca şi părinţii săi, īn frica lui Dumnezeu şi cu cīt creştea mai mare, cu atīta se făcea mai frumoasă, şi mai fărmăcătoare. Şi tocmai din pricina aceasta, nu ieşea ea niciodată la preīmblare, temīndu-se ca să n-o dioache cineva, sau să i se-ntīmple altă nenorocire.
    Īnsă īntr-o zi, n-are maica sa ce face şi-o īntreabă.. de ce nu se duce şi ea ca alte fete de īmpărat la preīmblare, de ce şede numai acasă....
    Luminioară răspunse maicii sale şi-i zise că ea, numai dacă voiesc părinţii ei, īndată se va duce la preīmblare. Şi-ntr-adevăr că colea de cătră seară, cam pe timpul acela cīnd se scoboară soarele spre apus şi e mai frumos şi mai plăcut de preīmblat, a ieşit şi ea īntīiaşi dată īn grădina īmpărătească. Īn grădina aceasta a īmbiat ea īncolo şi-ncoace, pīnă ce-a dat de-o uşiţă mică, care ducea spre un şes īntins şi frumos. Şi cum a dat ea de uşiţa aceasta, a deschis-o şi-a ieşit printr-īnsa afară īn şes. Pe şesul acela apoi, preīmblīndu-se cīt s-a fi preīmblat, a īnceput ea a privi mai de aproape īntreaga fire, care i s-a īnfăţişat de-naintea ochilor şi nu se putea destul mira de frumuseţa ce-o vedea īn toate părţile. Īnsă ce i-a plăcut ei mai mult dintre toate cīte le-a văzut, a fost soarele, carele se scoborea īncet spre apus.
    Mult timp a stat ea şi s-a uitat la soare cum apune şi mult timp după apusul lui, la razele sale cele luminoase, care ca nişte fire nemărginite de aur, se-ntindeau pe cīmpia ceriului.
    Aşa de tare īi plăcea ei cum apune soarele, īncīt, īn toată seara ieşea ca să privească apusul lui. Şi atīta ce a ieşit şi atīta ce a privit la dīnsul, pīnă ce īn urma urmelor s-a īndrăgostit īn el. Iară după ce s-a īndrăgostit acuma īn soare, a īnceput din ce īn ce a se supăra şi-a se usca, pīnă ce s-a bolnăvit cum se cade.
    Părinţii săi, văzīnd-o astfeli, se-ntristară şi-o īntrebară ce-i lipseşte de se usucă aşa de tare, ce durere are ?...
    Ea, dintru īnceput nu voi să li spună nemică, iară mai pe urmă, văzīnd că părinţii tot una o īntreabă, li răspunse că trebuie să se despărţească de dīnşii şi să meargă īn lume ca să-şi caute norocul.
    Părinţii săi, auzind ce şi-a pus īn gīnd fiica lor şi avīnd-o numai pre dīnsa, īncepură a plīnge şi-a se tīngui ca nişte prunci şi-o īndemnară prin cele mai duioase cuvinte ca să nu-i părăsească, căci cine şti ce poate să i se-ntīmple īn calea pe care voieşte ea să se pornească; īnsă văzīnd de la un timp că numai degeaba li-i toată vorba şi sfatul, că Luminioară numaidecīt voieşte să plece īn lumea largă ca să-şi caute, dupre cum spunea ea, norocul, nu se mai īncercară a o opri, ci o binecuvīntară şi-i deteră toate cele trebuincioase de drum.
    Luminioară, luīndu-şi rămas bun de la părinţii săi, s-a pornit cu Doamne-ajută īn lume ca să caute palatul cel strălucitoriu şi măreţi, īn care auzise ea, acuma de la cine va fi auzit, că locuieşte alesul inimei sale, adică Soarele. Dar īn calea cea lungă şi necunoscută, multe nenorociri şi neajunsuri o aşteptară.
    Dintru īnceput i-a mers cum i-a mers, pentru că avea de toate cīte-i trebuia, avea ce mīnca şi cu ce se-mbrăca, dar cu sfīrşitul lucrurilor acestora, s-a sfīrşit şi tot binele ei.
    Şi aşa mergīnd ea zi după zi, noapte după noapte, cīt va fi mers şi pe unde va fi mers, destul atīta că, după o cale de mai multe zile, a ajuns īntr-o pustie foarte mare, unde nu era nici un suflet de om de zărit şi unde i se sfīrşise acuma şi merindea ce-a fost luat-o de-acasă.
    Văzīnd biata fată că n-are nemică ce mīnca, iară foamea īi scurgea toate puterile, a īnceput a culege rădăcini de ierburi şi poame sălbatice de pe un pomişor mititel, care se afla singur īn toată pustia aceea şi cu acelea şi-a stīmpărat ea foamea.
    Astfeli călătorind ea prin pustia aceea, ajunse īntr-un tīrziu la un loc unde se aflau o mulţime de oameni morţi. Cum a văzut ea morţii aceştia, aşa de tare s-a spăimīntat, că a īnceput să tremure cum tremură varga de frică, īnsă ducīndu-se mai īncolo şi uitīndu-se mai bine īn toate părţile, s-a īncredinţat că pe locul acela a trebuit să fie vreo bătălie foarte mare şi cruntă, de-aceea sīnt atīţia oameni morţi. Şi fiindcă acolo erau foarte multe vesminte de cătane, ce i-a picat ei prin minte ?... să-şi ieie şi ea un vesmīnt de-acestea, ca să se īmbrace cu dīnsul,... şi şi-a luat un strai huzăresc, s-a īmbrăcat īntr-īnsul şi-apoi s-a pornit iarăşi mai departe.
    Mergīnd ea, acuma cīt va mai fi mers, dete de un cal foarte frumos şi cum dete de dīnsul, nu stătu mult pe gīnduri, ci īl prinse, se sui pe dīnsul călare şi plecă mai departe toată ziua aceea, pīnă ce īn urmă dete de-o mulţime de oameni vii, pre care īi cunoscu īndată pe īmbrăcămintele lor, că sīnt ostaşi.
    Ostaşii aceştia cum o zăriră, deauna se repeziră asupra ei şi-o prinseră, socotind că este vreun spion. Dară după ce se adeveri că ea nu este spion, īi deteră drumul, o luară apoi īn slujba lor şi se duseră cu dīnsa īntr-o bătălie. Īn bătălia aceea fură ostaşii de cătră duşmanii lor īnvinşi şi care voiră să scape cu viaţă, īncepură a fugi īncotro īi duceau ochii şi picioarele.
    Luminioara noastră īnsă, scăpīnd cu obraz curat din prinsoarea şi īnvălmăşala īn care căzuse, se porni mai departe īn treabă-şi, īn drumul său. Iară după ce se porni, se duse, se duse, călare pe calul ce l-a aflat mai nainte, pīnă ce ajunse īntr-un tīrziu la o fīntīnă, unde dete peste o babă bătrīnă-bătrīnă, care torcea păingăniş.
    Baba aceea se numea Īntunecimea, şi era foarte bucuroasă, cīnd cineva o numea astfeli, pentru că ea era blăstămată să poarte vesminte negre şi la faţă īncă era foarte neagră.
    Luminioara noastră, cum a văzut-o, a zis:
    - Vai de mine şi de mine, ce babă neagră ca īntunecimea ! Babei i-a plăcut foarte tare cuvintele acestea, pentru că ea totdeauna, cīnd o numea cineva īntunecimea sau vorbea tot una de negru, īi era foarte plăcut. De-aceea a primit ea pre călătoarea noastră foarte bine, iară după aceea a īntrebat-o: „unde-i merge calea prin aşa o pustietate ?”
    Luminioara i-a spus tot adevărul: „de unde vine şi īncotro se duce”.
    Baba i-a zis:
    - Dacă mă vei asculta pre mine şi vei face ceea ce īţi voi spune eu, apoi atunci de bună samă īţi vei ajunge vrerea !
    - Voi asculta şi voi face ! - răspunse Luminioara bucuroasă.
    - Dacă e aşa, apoi mergi spre răsărit - zise mai departe Īntunecimea - pīnă ce vei ajunge la un deal foarte mare şi īnalt, de steclă şi dacă te vei putea sui pe vīrful acelui deal, apoi poţi să zici că ţi-ai ajuns dorinţa.
    Luminioara mulţămi foarte frumos Īntunecimei pentru sfatul ei cel bun ce i l-a dat, şi-a luat rămas bun de la dīnsa şi, īncălicīnd pe calul său, a plecat mai departe spre răsărit.
    Douăsprezece zile nentrerupt a călătorit ea, pīnă ce a ajuns la dealul cel de steclă.
    Calu-i slăbise foarte tare de-atīta drum cīt a trebuit să meargă, iară dealul la care ajunse era foarte īnalt, deci cum să se suie ea acuma pe vīrful dealului ?
    Iată īnsă că tocmai cīnd era ea īn cea mai mare nedumerire, cīnd nu ştia singură ce să facă şi se se-nceapă, vede nu departe de la dīnsa un om. Omul acela era un căvaliu. Deci, rugīndu-l ea, căvaliul i-a potcovit calul cu nişte cuie foarte mari şi tari. Astfeli apoi, fiindu-i acuma calul potcovit, s-a repezit spre deal şi cīt ai scapără dintr-un amnari, s-a urcat deasupra lui.
    Ajungīnd Luminioara pe vīrful dealului, a mulţămit lui Dumnezeu că i-a ajutat a se sui, apoi s-a dus să vadă ce este pe dealul acela. 
    Deasupra dealului era un şes foarte mare... Văzīnd aceasta, Luminioara s-a suit iarăşi pe calul său şi a pornit mai departe şi-a mers şi-a mers, pīnă ce-a dat de-un palat foarte mare şi frumos.
    Īn palatul acela locuiau trei fete.
    Văzīnd fetele acestea că cineva vine la dīnsele, i-au ieşit īntru īntīmpinare.
    Luminioara, cum le-a zărit, aşa de tare s-a bucurat, ca şi cīnd ar fi fost surorile ei.
    Fetele īnsă i-au zis:
    - Suflet de om ce eşti, cine te-aduce pre tine īn locurile acestea, căci de cīnd sīntem noi aice, īncă nime pīnă acuma n-a putut să vie pīnă la noi... şi tu ai venit !..
    După ce rostiră ele cuvintele acestea, īi luară calul, īl duseră īntr-un staul şi-i deteră de mīncare, iară pre Luminioara o luară şi se duseră cu dīnsa īn īncăperile cele frumoase ale palatului.
    Fetele socoteau īn mintea lor că străinul ce-a venit la dīnsele nu este fată, ci fecior, pentru că Luminioara, după cum ştim, şi-a schimbat īmbrăcămintea.
    După ce a petrecut Luminioara mai multe zile īn palatul acela, iată că īntr-o zi vin cele trei fete la dīnsa şi-i zice cea mai mare:
    - Noi am voi ca să te luăm pre tine de bărbat, căci tare ni-ai plăcut, dar nici una nu te putem lua, căci dacă aş voi eu bunăoară ca să te ieu, apoi s-ar mīnia surorile mele pe mine, iară dacă ar voi una din ele să te ieie, nu mi-ar veni mie la socoteală, deci fii-ne mai bine fratele nostru !
    - Nu frate, ci ziceţi mai bine soră ! răspunse Luminioara – căci şi eu sīnt fată ca şi voi !... Hainele bărbăteşti cu care mă vedeţi īmbrăcată, le-am luat pe mine numai de-aceea, ca să fiu ferită de multe neajunsuri şi neplăceri, ce mi s-ar fi putut īntīmpla īn calea mea cea lungă şi primejdioasă !...
    Cum auziră cele trei fete răspunsul acesta, săltară de bucurie şi ziseră :
    - Dacă eşti fată, cu atīta mai bine, căci de-acuma īnainte vom fi patru, cu păreche.
    Din ziua aceasta, apoi trăiră fetele dimpreună cu Luminioara foarte bine şi erau totdeauna foarte vesele, căci nu li lipsea nemică, ce-ar fi putut să li-aducă vreo supărare sau altă neajuns.
    Nu aşa īnsă sīmţea Luminioara. Aceasta din zi īn zi ce mergea, tot mai tristă şi mai dusă pe gīnduri era.
    Luīnd sama fetele de la un timp, că Luminioara nu e aşa cum ar trebui să fie, voioasă şi bucuroasă, o īntrebară de ce este ea aşa de tristă şi tot dusă pe gīnduri... Ce-i lipseşte ?..
    Luminioara li răspunse suspinīnd:
    - Eu de-aceea sīnt aşa de tristă, pentru că mi-a sosit timpul ca să mă despărţesc de voi... să vă las cu Dumnezeu şi să mă duc īn drumul meu !.. .
    - Fiindcă nu voieşti să rămīi mai mult cu noi - ziseră fetele - īţi vom da un semn de aducere aminte că ai fost cīndva la noi, o sabie fermecată anume,.. dacă se trage jumătate din teacă, apoi atunci moare jumătate din oastea duşmanului cu care te baţi, iară dacă se scoate toată din teacă, apoi atunci pică toţi duşmanii, numai căpitanul lor rămīne īn viaţă. Şi cum rostiră cuvintele acestea, īi deteră sabia despre care au vorbit.
    Luminioara, bucuroasă că a căpătat un dar aşa de mare şi preţios, li mulţămi din toată inirna, şi-apoi se despărţi de dīnsele, īşi luă calul, se sui călare pe dīnsul şi scoborīndu-se de pe dealul cel de steclă, se porni iarăşi spre răsărit şi se duse, duse, pīnă ce ajunse la o fīntīnă. Acolo līngă fīntīna aceea a aflat ea pe un om voinic şi foarte frumos. Īntrebīndu-l ea cine-i şi ce face acolo līngă fīntīnă, omul īi răspunse că e un căpitan de oaste pre care-l urmăresc duşmanii şi nu ştie īncotro să apuce de răul lor. Totodată īi mai spuse căpitanul acesta că bunul său īmpărat este foarte īncunjurat de duşmani şi el nu poate nemică să-i ajute.
    - Eu voi să vă ajut la toţi ! - zise Luminioara. Şi după aceasta dete căpitanului ceva de mīncare, căci sărmanul era foarte flămīnd. Iară după ce a mīncat şi s-a săturat căpitanul, după ce a mai prins puţin la putere, īi zise Luminioara ca s-o ducă la īmpăratul lui.
    - Te voi duce, de ce nu ! gīngăni căpitanul - dar e foarte greu şi primejdios de ajuns pīnă la īmpăratul meu !... Numai singur Dumnezeu ni poate ajuta ca să străbatem pīnă la dīnsul !...
    Luminioara īl īncurajă, spuindu-i să n-aibă nici o frică şi aşa se porniră ei spre īmpăratul şi cu mare greu trecură prin mijlocul duşmanilor, pīnă ce ajunseră la īmpăratul, pre care īl aflară foarte supărat şi dus pe gīnduri.
    Īntrebīndu-l Luminioara de ce este aşa de supărat, īi răspunse īmpăratul zicīnd:
    - D-apoi cum păcatele mele nu voi fi eu supărat, dacă megiaşul meu īmi cuprinde mai toată ţara şi-mi omoară o mulţime de oaste !
    - Eu voi să-ţi ajut a īnvinge pre ne-mpăcatul măriei-tale duşman, numai dacă mă vei asculta ! zise mai departe Luminioara.
    Īmpăratul, bucuros de această făgăduinţă neaşteptată, i-a spus că v-a asculta-o cu mare plăcere, numai de l-ar putea scoate din nenorocirea īn care se află şi ţara sa.
    Luminioara i-a zis atunci să-i deie un cal şi haine ostăşeşti.
    Īmpăratul a făcut ce-a făcut şi-ndată i-a adus un cal şi hainele cerute.
    Luminioara luīnd hainele s-a īmbrăcat degrabă īntr-īnsele, apoi s-a aruncat iute pe calul adus şi fără a mai vorbi ceva, se porni īnprotiva duşmanilor īmpărăteşti, se duse, duse, pīnă ce ajunse la un tīrg mare, unde se aflau duşmanii.
    Duşmanii, văzīnd că vine un ostaş aşa de dīrz, īn fuga calului asupra tīrgului, socotiră că e vrun spion şi ieşindu-i īnainte, voiră s-o prindă pre Luminioara.
    Luminioara īnsă, văzīnd şi ea la rīndul său ce li-e voia duşmanilor să facă cu dīnsa, scoasă sabia ce-a fost căpătat-o de la cele trei fete, pe jumătate din teacă şi cum o scoase, toţi duşmanii cīţi se porniră asupra ei, căzură morţi la pămīnt.
    Văzīnd această īntīmplare, ceialalţi duşmani care se aflau īn tīrg, ieşiră cu toţii īn frunte cu īmpăratul lor, ca cu atīta mai lesne s-o poată prinde pe Luminioara şi-apoi s-o facă mii şi fărīmi, nu ceva !
    Īnsă Luminioara, cum a văzut că vin cu toţii asupra-i, bucuria ei nu era proastă !... scoasă degrabă toată sabia din teacă şi cum o scoase... minunea minunilor !.. toţi duşmanii căzură morţi, numai singur īmpăratul lor rămase viu.
    Īmpăratul văzīnd şi cunoscīnd că nici pre dīnsul nu poate să-l aştepte o soarte mai bună, pică īn genunchi la picioarele Luminioarei şi-o rugă ca să-i dăruiască viaţa.
    Luminioarei i se făcu milă de dīnsul, īi dărui viaţa, zicīndu-i: 
    - Iacă-ţi dăruiesc viaţa, dar de astăzi īnainte să nu te mai īncumeţi a īntra īn ţara īmpăratului meu, căci apoi... e vai şi amar de tine !... Acuma du-te de unde-ai venit !...
    Īmpăratul duşman īi mulţămi din toată inima pentru că i-a dăruit viaţa şi plecă īndărăpt de unde a venit, iară Luminioara, veselă că a īnvins aşa de lesne pre duşmani, s-a īntors la īmpăratul ei.
    Īmpăratul, carele cu ajutorul acestei fete a scăpat de duşmani, i-a ieşit cu cea mai mare bucurie īnainte, mulţămindu-i pentru binele cel mare ce i l-a făcut şi spuindu-i totodată că ea poate să şadă la curţile lui pīnă la moarte şi nemică nu-i va lipsi... El nu ştia că voinicul ce l-a mīntuit este fată; el cugetă că e fecior. Īnsă mai pe urmă, acuma din cine şi prin cine nu se ştie, destul atīta că a auzit că mīntuitorul lui e fată şi, cum a auzit, a chemat-o la sine, i-a dat haine muiereşti şi apoi a luat-o de soţie.
    Īmpăratul acesta īnsă, mai nainte de-a se căsători cu Luminioara, era logodit cu altă fată de īmpărat. Şi fata aceea căuta acuma toate chipurile ca să strice Luminioarei, s-o nenorocească dar nemică nu i-a putut face. Şi nici n-ar fi trebuit să caute a-i face rău, căci Luminioara nu s-a căsătorit din bună voie cu īmpăratul, ci numai din silă şi de-aceea căută ea toate mijloacele, cum ar putea scăpa de el, cum ar putea mai degrabă şi mai lesne fugi, doară-şi poate ajunge odată dorul ce-l avea īncă de-acasă şi care-o mistuia īncă..
    Şi cum şi-a pus īn gīnd, aşa a şi făcut.
    Īntr-o zi, pe cīnd īmpăratul, adică bărbatul ei, era dus nu ştiu unde de-acasă, a ieşit pe furiş la primblare şi cum a ieşit, nu s-a īntors mai mult īnapoi, ci scăpīnd odată din prinsoarea īn carea fără de voia ei a fost căzut, a apucat iarăşi drumul spre răsărit şi s-a dus, s-a tot dus, pīnă ce a ajuns la un loc unde zăcea un om foarte bătrīn şi neputincios, neputīnd vorbi bine, ci numai gīngănea ca pruncii cei ce abia se-nvaţă a vorbi, iară părul de pe capul lui era alb ca laptele şi lung pīnă la glezne.
    Luminioara, cum a văzut pre acest bătrīn, i s-a făcut milă de dīnsul, l-a spălat frumos, i-a tuns părul cel lung de pe cap şi apoi i-a dat să mănīnce. Bătrīnul, după ce a mīncat bine şi s-a săturat şi după ce şi-a mai venit īn ori, a īnceput a vorbi ca oamenii şi-a īntrebat pe Luminioara de unde vine şi-ncotro se duce...
    Luminioara i-a spus toată istoria ei, din fir īn păr, cum şi ce, că adică gīndul ei este să meargă pīnă la Soare, īn care s-a īndrăgit şi de a cărui dor nu mai poate răbda pīnă ce nu l-a vedea.
    Bătrīnul, după această mărturisire sinceră, a īnceput a-i descrie de-amăruntul, toată calea pe unde are să meargă, zicīndu-i:
    - De-aice merge drumul drept la Soare; este foarte lung, dară nu-i nicicum primejdios. Una īnsă totuşi trebuie să-ţi spun. Īn calea ta vei īntīlni un cīne, acelui cīne să-i dai bucăţica asta de pīne ce ţi-o dau eu, şi el nu-ţi va face nemică; dară caută bine ca să nu fie altă pīne, ci numai aceasta, căci alta nu are puterea care o are aceasta. Iară după ce-i trece de cīnele de care īţi spun, vei ajunge la un palat foarte frumos şi strălucitori, īnaintea căruia se află o fīntīnă. Īn palatul acela locuieşte Soarele. Īnainte īnsă de-a īntra īntr-īnsul, să bei apă din fīntīnă şi apoi să intri īnuntru.
    După aceasta īi dete bătrīnul o fălioară de pīne şi-i dori cale bună.
    Luminioara a mulţămit din toată inima bătrīnului pentru pīne şi pentru sfatul lui cel bun şi părintesc şi-a luat rămas bun de la dīnsul şi apoi s-a pornit iarăşi la drum şi s-a dus, s-a dus, pīnă ce-a dat de-un cīne cu trei capuri, carele cum a văzut-o, deauna a sărit la dīnsa şi-a voit numaidecīt s-o mīnīnce. Īnsă ea, cum a văzut că se repede la dīnsa, i-a aruncat pīnea ce-a căpătat-o de la bătrīn. Cīnele, fiind pe semne foarte flămīnd, s-a repezit la pīne, a mīncat-o c-o lăcomie nespusă şi apoi s-a făcut nevăzut, ca şi cīnd nici n-ar mai fi fost.
    De-aicea s-a luat Luminioara şi-a mai mers o bucată bună de loc, pīnă ce a ajuns la un palat foarte mare şi frumos, care strălucea aşa de tare, īncīt nu te puteai uita mult la el, căci īndată īţi lua vederile.
    De-naintea palatului aceluia era o fīntīnă foarte frumoasă. Luminioara, urmīnd sfatul bătrīnului, a băut apă din această fīntīnă şi, cum a băut, īndată a putut să se uite la palat, pe cīnd mai nainte nu-i era nici de feli cu putinţă, căci i se-ntunecau vederile.
    După aceasta a mers ea la palat, s-a băgat īncet īnuntru şi cum a īntrat ce să vadă ?... vede pre mult doritul şi căutatul sau iubit, pre Soare, stīnd la masă şi strălucind aşa de tare, cum adică numai singur Soarele şi nime altul poate să strălucească aşa de frumos. Şi cum l-a văzut că e aşa de tīnăr, de gingaş şi frumos, aşa de tare s-a īndrăgit īntr-īnsul, că singură nu ştia ce-a face mai īntīi ?!... să-l strīngă īn braţe şi să-l sărute cu īnfocare ?... să-i
descopere tot aleanul şi focul inimei sale ?... sau ce să facă, ce direagă...
    Dar las“ că nici Soarele nu era de gheaţă. Şi el cum a văzut pre Luminioara, īndată s-a īndrăgit īntr-īnsa, căci şi ea nu era o fată, iac-aşa... de rīnd ca toate fetele, ci era o fată aşa de frumoasă şi fărmăcătoare, că să fi căutat īn lumea īntreagă, alta ca dīnsa n-ai fi aflat...
    Mama Soarelui īnsă, o bătrīnă, bătrīnă de cīnd lumea şi foarte răutăcioasă, aflīndu-se asemenea īn casă şi văzīnd pre Luminioara că se apropie de feciorul său, care nu ştia ce-i păcatul şi cunoscīnd-o după vorba ei că trebuie să fie fată şi nu fecior - după cum era īmbrăcată - şi temīndu-se ca să nu-l ducă īn rătăcire, să nu i-l răpească prin frumuseţea ei, a īnceput a o blăstăma şi-a zice:
    - Tu fiica păcatului, care ai cutezat să străbaţi pīnă īn acest palat şi ai voit să ademeneşti prin frumuseţea şi vorba ta cea dulce, pre fiul meu cel nevinovat, blăstămul meu pice asupra capului tău ! De azi īnainte, să te prefaci īn pasere şi să zbori īn toată ziua īn sus, plīngīnd pre fiul meu, pre frumosul şi nepătatul Soare, pentru īndrăzneala ta cea mare, că ai venit pīnă aice şi ai vorbit cu dīnsul ! 
    Cu-adevărat, după ce a rostit baba cuvintele acestea, Luminioara s-a prefăcut īntr-o păsăruică mică, pre care oamenii de-atunci şi pīnă īn ziua de astăzi o numesc ciocīrlie şi care mai īn toată ziua zboară foarte sus īn aer, cīntīnd şi plīngīnd după alesul inimei sale, după scumpul său soare, pre care tocmai atunci cīnd l-a aflat, după o cale aşa de lungă şi primejdioasă, a trebuit să-l piardă pentru totdeauna.
    Iară sabia ce-a căpătat-o de la cele trei fete şi celelalte lucruri ce le-a mai avut Luminioara, au rămas īn palatul Soarelui ca - fărmăcătoare ce erau - să steie īn māna fărmăcătorului. 


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.