» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Pentru ce n-au caii coarne ?


    A fost cīndva acea vreme, aşa spun bătrīnii, şi eu cred bătrīnilor, cīnd caii ar fi avut coarne dar de hămisiţi şi lacomi ce sīnt le ar fi perdut.
    Iată cum s-a īntīmplat şi asta treabă...
    Dar nu. Īntīi iertaţi un cuvīnt... Nu m-a striga nimene de mincinos, dacă voi zice că, demult, bunămite după potop, nu a fost atīta spuză de dubele, nici vite cu coarne, cīte vedem īn zilele noastre. Nici veste. Doar īn corabia bădicului Noe cel bătrīn nici că ar fi īncăput gulea, stava - numim numai - a badei George, d-apoi alte şi alte multe, ce-s răzleţite acolo prin cireşer pe coastele munţilor Carpaţi, umplīnd aerul cu o mīndră dăinuială cu talangele de la gīt.
    Acesta-mi era cuvīntul şi cu acesta am pus mai pe sus de orice īndoială că, pe atunci, feri Doamne să fi fost atītea opinci şi cornute ca astăzi. Au fost totuşi aşa mai puţinele, zece, douăzeci, că de nu era sămīnţa, de unde ar fi sporit ? Acestea, cīte vor fi fost, că pe numărul lor nu jur, trăiau īmpreună, cai, boi, cum le-a lăsat Dumnezeu.
    Dar mare osīndă era pe cai straiţa aceea. Aceea adecă poftea, ca gura, ziua-noaptea să tot rupă şi se trimeată īn jos şi ea totuşi nu mai zicea īn veac, că acuma-i de ajuns, dacă nu cumva la Ispas, pe un ceas.
    Şi caii rupeau bucuros pe unde puteau. Ci unde era iarba mai dulce, măruntă şi subţire ca mătasa, ei nu se fericeau deloc, că vezi nu aveau dinţi, numai la falca din jos.
    Dimpotrivă boii şi vacile, chiar acolo făceau foale, gīndesc, că numai īn pizmă, pentru că ei aveau dinţi la ambe fălcile, deşi nu aveau coarne.
    Asta nu era pe sprīnceana cailor. Jur că nu. Cumpăniţi numai, boul să mīnce dinaintea lui toată dulceaţa pămīntului !
    Cuvioasă Docă ! se putea asta ? Nici cum. Moarte da, dar asta nu !
    Se sfătuiră dară caii, cum s-o scoată la limpede. La urmă se īnţeleg ei, că īntre īmprejurările date, nu pot să facă un lucru mai cuminte, decīt să trimită deputăţie la dumnialor boii, cu rugare smerită, să facă o īnvoială. Īnvoiala era aceea, că caii din socotinţă către măriele lor, īşi jertfesc bucuros coarnele, podoaba capului şi armele lor, nepreţuite la vreme de năcaz, īn schimb, că măriele lor să binevoiască a le cinsti colţii din falca de sus.
    Ei bine ! Deputăţia īşi dă rugarea īnainte şi aşteaptă un răspuns mulţămitor.
    Boii, de altă parte, demult doreau şi ei să-şi vadă fruntiţa īmpodobită colea cu două crengi puternice, frumuseţă īn pace, sculă bună la nevoie, dar vezi, mintea... Aceea totdeauna zicea: „Taci. Aşteaptă, rabdă, că vine sura la măsură. Drept, că de colţii aceia nu ai avea mare folos cu străiţele tale dar pentru aceea de ce să-i dai pănă nu-ţi vine un preţ cinstit ?”.
    Preţul era de faţă şi īncă īn formă de rugare umilită. Boii i-au primit şi au făcut schimbul. Au dat adecă cailor dinţii din sus, ca să poată roade mai bine şi să-şi īmpace straiţa cea fără fund, iară caii au dat boilor coarnele lor.
    De-atunci n-au caii coarne dar nici boii dinţi din sus.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.