Sărmana oaie, aşa de blîndă cum o ştiţi, îndura multe necacuri din partea celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi-o alungau; cîinii o muşcau; lupii îi furau mieii şi-o sfîşiau şi pe ea cînd puteau.
    De aceea, se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage ca să-i uşureze soarta.
    Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi:
    - Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi. Vrei să-ţi pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite ?
    - O, nu - zise oaia - nu vreau să semăn eu fiarele de pradă.
    - Sau, vrei să-ţi pun otravă în gura ta ?
    - Nu, nu - se-mpotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii, care sînt vietăţile cele mai uriaşe şi mai fioroase !
    - Atunci să-ţi pun coarne vînjoase pe frunte şi să-ţi întăresc spinarea.
    - Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap. 
    Dumnezeu, stătu o clipă pe gînduri şi grăi din nou:
    - Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu rău celor ce te prigonesc.
    - Ca să pot face rău ? zise oaia oftînd. Mă tem că avînd puterea aceasta, să nu nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a nedreptăţi vreun semen de-al tău. Rămîn mai bine aşa cum sînt, Stăpîne !
    Dumnezeu o binecuvîntă iar din ziua aceea, oaia nu se mai plînse de soarta ei.