» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Floarea Inului


                  Du-te, bade, ducă-te, 
                  Dorul mieu ajungă-te, 
                  Să-ţi fie, bade, păcat, 
                  M-ai iubit şi m-ai lăsat. 
                  Să n-ai parte de pămīnt, 
                  Nici de soare, nici de vīnt, 
                  Să ai jalea inului, 
                  Şi-amarul pelinului.
    Colo departe, spre zările răsăritului, se īntindea odată hotarele īmpărăţiei Craiului-Alb. Alb era Craiul-Alb de lumina zorilor dimineţii, de povara anilor mulţi şi de supărări grele, părinteşti.
    Avusese Craiul-Alb un singur odor, un singur copil, o fată frumoasă cum n-a mai fost şi nici n-a mai fi. Dar, parcă-i sortit din cer, că de ai numai un singur odor şi de ţi-i drag cum nu ţi-a fost nimica alta de drag pe lume, nici de acela să n-ai parte.
    Şi dacă pe noi, cei ce numai auzim de supărările unuia, ne doare parcă şi pe noi, atunci cu cīt mai tare l-a săpat la suflet pe cel ce l-a īndurat.
    Mare nenoroc l-a ajuns la bătrīneţe pe Craiul-Alb; nu i-a fost dat să se bucure de bucuria singurului lui copil.
    Fata Craiului-Alb, pe cīt de frumoasă era, pe atīt de mare nenoroc o păştea. Căci, cum s-a ridicat şi a īnceput a ieşi īn lume, au şi īnceput a-i veni peţitori din toate colţurile lumii. I-au venit feciori de īmpăraţi şi crai scăldaţi īn aur, dar ea nu se mărita, pentru că nu i-a fost venit īncă vremea şi ursitul. Aştepta şi ea şi nu ştia ce, īşi aştepta nenorocul. Iar păcatul cīnd te paşte, geaba vrei să-l īnconjuri.
    A abătut īntr-o zi pe la curtea Craiului-Alb, un voinic pribeag, care numai de unde venea ştia dar īncotro are s-apuce, nu. A intrat prin curte numa aşa īn treacăt, ce să vadă, poate ce n-a fost văzut īn alt loc şi pe urmă să-şi urmeze iarăşi pribegia. Şi cum l-a zărit frumoasa Craiului, s-a īndrăgostit de el, s-a īndrăgostit pentru că avea īn privirea ochilor lui ceva, ce nu avea alt nime. Şi l-a rugat Craiul şi l-a rugat şi fata să stea pe loc, să lese calea fără ţintă, să se liniştească şi s-o facă fericită. Dar pribeagul ştia povestea veche a fetelor de crai, ce se īndrăgesc de firea lui; şi fata nu ştia că pribeagul, pribeag era şi la inimă; el, dragoste nu căuta şi nici nu dorea, el lumea voia s-o colinde şi s-o coprindă īn drumul lui.
    Şi cum a venit, aşa s-a dus. De către asfinţit a fost venit pribeagul neīndurat şi către răsărit s-a piedut. Cu dusul lui fără īntors, s-a dus liniştea şi fericirea fetei. Spre răsărit s-a fost pierdut cel ce-i furase inima şi spre răsărit īi erau şi ei īndreptaţi ochii, de cum licăreau cele dintīi făşii de lumină. Numai ea ştia ce val avea īn suflet, numai ea īşi pricepea amarul inimii şi prigonirea sorţii. Şi de cum s-a īndepărtat, ea nu l-a blestemat īn deznădejdea ei, ci tot l-a plīns de drag ce l-a fost prins, şi-i plīngea pierderea fără urmă.
    Şi l-a tot plīns nenorocita fată, l-a tot plīns trei ani īn şir, trei veacuri de durere. Avea un loc anume īn grădina palatului unde-şi vărsa īn lacrămi durerea şi acel loc baltă s-a fost făcut de potopul lacrămilor fără mīngăiere. Şi dacă după trei ani i-a secat izvorul lacrămilor şi n-a avut cu ce-şi īnăbuşi nenorocirea s-a tot uscat aşa din picioare, pīnă ce s-a trecut cu totul, de n-a mai rămas nici ce lua īntr-un pumn din frumosul ei trup.
    Iar pe locul īngrăşat cu lacrămile nenorocitei fete, crescut-a de la o vreme un fir lung de iarbă, ce avea īn vīrf o floare mică albastră, ca şi nădejdile fetei ce s-a fost sfīrşit. Dar, ursita nemiloasă, nici pe acea mică floare de in n-a păsuit-o, ci a turnai parcă īn viaţa scurtă a floricelei, povestea tristă a fetei.
    Şi dacă veţi lua seama bine la floarea inului, veţi vedea că, īndată ce īnfloreşte, ea se īndreaptă cu faţa spre răsărit, iar floarea e deschisă numai pīnă la amiază şi cum trece soarele de amiazazi, ea se īnchide şi se deschide abia a doua zi dimineaţa. Şi numai īn trei dimineţi după olaltă se deschide floarea inului şi atunci pare sfioasă şi tristă; iar īn a patra dimineaţă, ea īnchisă rămīne, apoi se veştejeşte şi piere.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.