» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea Zorelei


    A fost odată un īmpărat mare şi puternic. Şi īmpăratul acela avea o fată frumoasă ca şi o zīnă care nu voia īn ruptul capului să se mărite, aşa cum le stă bine fetelor.
    Şi de la o vreme, prinse a sta tot gīnditoare şi a ofta iar seara, cum apunea soarele, deschidea fereastra ce da īnspre asfinţit şi nu-şi lua ochii de acolo, pīnă nu se umplea cerul de stele şi nu apunea luceafărul de seară, şi din zi īn zi slăbea, se trăgea la faţă şi se prostea.
Părinţii ei au prins a intra la griji; mai mult că, īntr-o seară, īmpărăteasa o găsi cu ochii īncreminiţi spre asfinţit, albă ca varul şi rīdea. Şi repede la īmpărat:
    - Fata noastră are zburători, măi omule - glăsui femeia către īmpărat.
    - Da ce-i ?
    - Am găsit-o mai nainte, uitīndu-se īnspre soare apune, rīzīnd şi era albă, albă ca şi crida.
    - Şi tu ce i-ai spus ?
    - Am crezut că-i nebună şi am fugit īncoace - īi zise īmpărăteasa.
    - Rău ! zise īmpăratul. - Să te duci să o īntrebi ce are ! Dar amu se īnserase de-a binelea; stelele umpleau cerul ca nişte prund de aur pe fundul unei ape secate şi luceafărul de seară se lăsase după spatele unor munţi, zvīrlind ca niciodată două săgeţi īn sus, ca două braţe, ca şi cum ar fi vrut să prindă pe cineva, la care fata căzu cu capul pe mīini.
    - Zorină, ce faci tu aici ? īi vorbi maică-sa cu inima scăldată īn jale, fiindcă o născuse īntr-un zori de zi şi aşa-i pusese numele.
    - Eu - zise fata - şed. E atīt de bine, atīt de răcoare, īncīt dacă ar fi o veşnică īnserare, aş sta toată viaţa mea numai aici.
    - Zorino, spune tu mamei tale care te-a crescut, ce ai tu pe suflet ? Adineaori te-am văzut albă ca varul şi te uitai spre apus şi rīdeai.
    - Eu, rīdeam eu ? Ţi s-a părut, mamă - īi zise fata speriată. - Dar poate mă gīndeam la altceva. Aa ! Ştii de ce rīdeam ? Mi-amintesc, cīnd eram mică, că īmi spunea dădaca mea, că tata a fost stea īnainte de a merge mneta după el, şi eu proasta o credeam.
    - Vai, draga mamei, de ce rīdea ea - īi vorbi īmpărăteasa cu duioşie, scărpinīndu-se după ceafă - soare a fost, dragă mămu-căi, soare.
    - Soare ? Şi s-a prefăcut īn om ?
    - Nu, dragul mamei... Of, cīt de nevinovată mititica - a zis īmpărăteasa - n-a fost soare dar mi-a fost aşa de drag, că de ar fi fost el şi soarele, pe tat-tău l-aş fi ales īntīi.
    - Ce frumos vorbeşti tu, mamă şi adevărat - a glăsuit fata - īnsă tata dacă ar fi fost stea, cred că ai fi ales īntīi steaua. Da spune-mi, mamă, tu ai iubit mult pe tata ?
    - Dacă īţi spun că mi se părea soare.
    - Şi te uitai īn drumul lui să-l vezi ?
    - O, fata mea - glăsui īmpărăteasa - acum pricep !.. .
    Şi se duse de-i spuse īmpăratului, că fata lor e īndrăgostită.
    - S-o mărităm - răspunse el - īnsă eu nu vreau să ştiu de mendrele ei. Mi-a cerut-o feciori de crai vestiţi şi n-am vrut s-o dau, da “mite după cine ştie ce pierde-vară... Să vie şă-l văd şi eu.
    Dar fata, cu toate ispitirile maică-sei, nu spuse iar a doua seară, maică-sa o găsi tot la fereastră şi o īntrebă:
    - Da, amu unde te tot uiţi īncolo, Zorină ?
    - Nu-i aşa, mamă, că-i frumos luceafărul de seară ? īmpărăteasa se sperie şi mai tare, crezīnd că fata a şi dat īn zburători.
    Iar īmpăratul, ca să nu mai steie la geam, īi făcu un palat de sticlă şi o afundă īn mare.
    - Ştii ce - īi grăi īmpărăteasa bărbatului  ei - cu asta faci mai rău; de a ţine mult la dīnsul, se poate īntīmpla să moară, mititica mamei dar să dai o petrecere şi să dai voie să vie la ea oricine o vrea şi cu care īi vedea că vorbeşte şi joacă mai mult, să ştii că acela-i.
    Şi a trīntit īmpăratul o petrecere ca aceea; tăiet-a boi, vaci, adus-a băutură nu ştiu cīte buţi; şi aduse pe Zorină din palatul ei de sticlă, dar parcă nu mai era aşa de slabă. Şi după apusul luceafărului de seară, a venit şi īmpăraţi şi boieri şi cine a vrut, şi printre musafiri veni şi un crai tare de departe, feciorul unui īmpărat vestit; frumos ce era bată-l vina. Şi alb şi ce ochi de cărbune avea; sprīncenile ca două penişoare de corb, īmbinate, şi ce mustăcioară !... Cine era, nimeni nu-l cunoştea şi a jucat cu Zorina toată noaptea şi Zorina era aşa de fericită, că parcă nu mai vedea pe nimeni īnainte; ochii erau pierduţi īn ochii lui şi ea părea un fulg īn mīinile lui. Şi la vremea cīnd să iasă luceafărul de dimineaţă, el pieri şi lăsă pe fată īn nesimţire pe un divan. Toţi au crezut că a adormit iar a doua zi o īntrebă pe fată:
    - Ei Zorino, care īţi place ? Nu cumva cela cu care ai jucat ? Frumos băietan. Cine e şi de unde e ? Ce bine v-ar şedea.
    - A, tată - zise ea - el mi-e logodnicul; dacă mă vezi īntremată, vei şti că vine veşnic la mine. El e regele mărilor şi stăpīnul adīncurilor. Īn cel mai adīnc loc de mare de-aş fi, ochii lui adīnci, scīnteietori, ajung pīnă la mine. Şi n-are trup de om, decīt numai suflet vorbitor. Trupul e un fulg ce se īntramă şi se destramă. Din cetatea lui de amurg, lumină calea celor rătăciţi şi pe mine mă iubeşte.
    - Doar n-o fi un serafim - grăi īmpăratul - că numai aceia n-au trup.
    - Da, tată - urmă Zorina cu o suflare de duh neavută pīnă atunci - pentru el stau la fereastră. Parcă īl văd cīteodată că se desprinde de la locul lui şi se preface īntr-un flăcău cu părul de aur şi faţa ca zorile zilei şi vine la geam, īmi coprinde capul şi piere iarăşi lăsīndu-mă cu sufletul ars īn mine; iar īn fundul mării, numai cīnd somnul īmi lega ochii cu lanţurile lui grele, pierea, şi iarăşi cīnd zorile albea cerul, el īmi era la căpătīi, alb ca argintul şi spălat de roua nopţii.
    - Bine, fată hăi, da cine e romānul ista, că pīnă amu nu mi-ai spus nimic.
    - Tată - vorbi fata cu gingăşie - e logodnicul meu, e Luceafărul-de-Seară.
    - Ce, ce - strigă īmpăratul scuturīnd-o – na, ţi-ai ieşit din minţi ? O, o, ai dat de poveşti; cine ştie ce marţafoi īmbrăcat īn fireturi. Dacă nu-i viţă īmpărătească, n-are ce căuta şi dacă e vorba că-mi umbli cu lucruri de astea, te trimit la mănăstire, că nu ţi-ai ieşit din balamale, şi să-ţi citească nişte popi.
    - O, tată - zise fata īmpăratului - tatăl lui e īmpăratul Īnceputului-Lucrurilor, aşa mi-a spus el, şi el e fiul lui cel mai mijlociu şi că are darul de a lumina corăbierilor calea şi a-i īndrepta unde să poposească la ţărm. El e Īmpăratul-Mărilor şi ele ascultă de el şi de sora lui mai mare, Luna, care face valurile de se umflă şi se retrag de pe ţărmuri, la nevoie.
    - Fată  hăi - zise  īmpăratul - ce  buigueşti  tu ?  Tu ai năluciri, eşti bolnavă, īţi trebuie nişte molitfe, nişte citanii; să mergem la o mănăstire, că poate acolo om dobīndi prin linişte şi hodină mintea pierdută.
    O, dar ce bucurie simţi fata noastră cīnd auzi de mănăstire; acolo din chilia ei īl va privi īn fiecare seară şi nu-i va cere nimenea socoteală.
    Īnsă, īn seara zilei aceleia, Luceafărul rămase la locul lui şi ochii lui de foc păreau că-s de gheaţă; iar noaptea īl visă că a venit īn haine de aramă şi i-a vorbit:
    - Fiindcă m-ai spus tatălui tău, de amu nu mai vin; de vrei să fii a mea, vino la palatul tatălui meu.
    Zorina se trezi ca ucisă şi prinse a se boci. Cīnd se făcu ziuă albă, Zorina era albă ca zorile şi bolnavă.
    Da īmpăratul nu; s-o pornească la drum.
    „La mănăstire ? Ce bună-i mai era singurătatea de amu, cīnd nu va mai vedea chipul celuia care i-e drag... ?”
    Şi gătindu-i un chervan, īşi puse īn el toate sculele şi straiele ei şi, urmărită pīnă departe doar de lacrămile īmpărătesei, plecă. Iar pe drum, ce-i veni fetei, că spune oamenilor:
    - Creştinii lui Dumnezeu, staţi pe loc ! Uite ce e; luaţi cu voi tot chervanul şi mie daţi-mi numai un cal şi nişte straie de bărbat şi o suliţă.
    - Vai, dar cum se poate una ca asta, domniţă ? răspunseră oamenii.
    - Vă dau eu răvaş la mīnă că m-am dus să-mi caut logodnicul.
    Ce să facă oamenii, era şi ea stăpīnă şi apoi le rămīnea atīta, avere, şi se īntoarseră īnapoi cu răvaş către īmpăratul, că ea s-a dus īn căutarea Luceafărului.  
    Şi dusă a fost Zorina. A trecut ţări şi zeci de ţări... Īn vremea de demult, deşi oamenii erau īnăspriţi la suflet tot aveau inimă bună. Puteai să te porneşti fără leţcaie īn pungă că tu tot găseai de unele; unii oameni anume se īngrijeau de călălori, să găsească pe masa lor o bucăţică de mălai, şi să zică un bogdaproste.
  ...Şi, cum spun, a mers fata, poate luni, poate săptămīni,. şi a dat de marginea pămīntului şi acolo nu era decīt un bordei şi īncolo gol şi cer, iar pe un nour, pe povīrnişul pămīntului, era un palat de foc, cu turle ce se topeau ca focu şi altele ca marmora.
    Cīnd ajunse Zorina la uşa bordeiului, istovită de puteri, biata fată şi flămīndă şi īnsetată, bătu īn uşă.
    - Cine-i ? - se auzi un glas de femeie din īnăuntru.
    - Eu, om bun.
    Nu mult, se auzi obīrcăind ca un om pe īntuneric. Uşa scīrţīi şi ieşi o bătrīnă īmbrăcată cu manta neagră şi cu fes, cum īs călugăriţele şi cu nişte mătănii īn mīnă.
    - Ce cauţi, voinice, pe aici - īi vorbi femeia - nici păsările nu vin, dar “mite om pămīntean.
    - Ce să caut - īi vorbi Zorina şi prinse a spune povestea de la capăt.
    - Vezi tu palatul cel de pe nour - īi vorbi bătrīna - acela e al Soarelui şi Soarele e tatăl Luceafărului; ca să mergi pīnă acolo cazi īn văzduh; da eu te-oi ajuta, că sīnt Sfīnta Vineri. Şi după ce Sfīnta īi dădu fetei de mīncare, īi dărui o sticluţă şi īi spuse s-o deie Luceafărului şi de cīte ori o veni Soarele acasă, să-i toarne din ea īn apă, şi să-i deie să bea, şi rupīnd o frunză de brustor, spuse Zorinei să se aşeze pe dīnsa. Şi doar a suflat Sfīnta şi frunza s-a tot dus prin văzduh, pīnă la castel īn poartă.
    Aici bătu; nu trecu mult şi veni cineva şi īntrebă cine e; iar dīnsa răspunse că e om bun.
    - Om bun ? - īntrebă cel dinăuntru - de unde şi pīnă unde, că pe aici nu vine nici pasăre măiastră, dar“mite om pămīntean..
    Aici Zorinei i se bătea inima, de i se tăie răsuflarea, căci cunoscuse pe cel ce-i vorbea.
    Cīnd deschise, era flăcăul cu care jucase, frumos şi tīnăr, aşa cum i se năzărise fetei la geam şi cum īl văzuse atunci.
    - Ai venit ? Vai - īi dă el - ce să-ţi fac, că vine tatăl meu amuşi, şi te vede, şi te pierde, destul ce mi-a făcut atunci cīnd am fost la petrecere; numai sufletul meu ştie, că pe unde umblu. Ştii, e foarte hursuz de ce vede ziua şi īndată o păţeşti, că nu-i fi pe voie.
    Şi după ce fata īi spuse toate īntīmplările pe unde a trecut şi ce a tras, Luceafărul īi vorbi:
    - Eu te voi face o floare şi ziua vei sta īnchisă şi noaptea vei īnvia iarăşi femeie.
    Şi Luceafărul zvīrlind vălul lui de aur peste ea, o prefăcu īn o floare cu frunza lată şi rodu ca un păhărel de porţelan alb.
    Cīnd iată că se īnsera şi Soarele intră īn curte; iar Luceafărul se apucă să facă focul īn vatră, să gătească de ale mesei. De aceea cică cīnd e roşu sfinţitul după ce apune soarele, Luceafărul īi face de ale mesei, apoi se suie pe cer.
    Şi el īi spuse:
    - Uite, tată, ce floare a crescut īnaintea casei. Soarele se uită la dīnsa şi īi făcu o faţă ca a lunei.
    - Uite aşa e mai frumoasă - glăsui el - şi las-o acolo, să nu mai pui mīna pe ea şi tu vezi-ţi de treabă.
    Īnsă abia Soarele se culcă şi noaptea prinse să-şi ţese bătătura īn urzeala zilei; Luceafărul īn loc să iasă cu luminarea să arate corăbierilor drumul, el se duse la floare şi schimbīnd-o cum a fost, se puse la sfat. Toată lumea prinse a se īntreba de ce nu mai răsare Luceafărul; corăbiile rătăceau pe mare şi se loveau de stīnci, mii de vaiete de durere şi murmur ajunseră pīnă la Soare la poartă. Şi asta nu se īntīmplase numai o dată, ci de zece ori.
    Cercetat-a Soarele:
    - Măi băiete, tu poate nu-ţi faci treaba, īi fi dormind ca mine, că de o bucată de vreme, holera ştie ce am, că dorm dus.
    Dar se zice că Soarele, īntr-o zi a venit aşa de supărat, că oamenii de pe pămīnt vedeau apusul ca o vatră de sīnge..
    Şi cum o spun, atunci era necăjit, că pe unde fusese, a găsit apele pline de sfărīmături de corăbii şi oameni īnecaţi. De data asta nici nu mīncă, nici nu bău, de amărīt ce era şi se culcă aşa. L-o īnghiet Luceafărul cu mīncare, cu băutură; Soarele īi spuse să-l lase īn pace, că nu mai poate de trudit ce-i.
    Se face noapte, noapte bine; soarele nu putea să doarmă şi se uită pe fereastră. Luceafărul nu-i pe cer. „Stai” īşi dădu el cu mintea,.. „de amu aflu”.
    Se sculă tiptil, tiptil, ieşi afară, cīnd colo, Luceafărul de mīnă cu o fată frumoasă, cum nu mai văzuse decīt pe fata unui īmpărat, pe care nu ştia de ce o izgonise tat-său īntr-un palat de sticlă, īn mare, după care fata plecase īn lume, nu ştiu de ce.
    Atīta erau de prăpădiţi băieţii noştri cu vorba, că nici nu ştiură că Soarele e la spatele lor.
    Cīnd dădură cu ochii de el, fata atīta se turburase, că a prins a face feţe nefăcute de om pīnă atunci; de la alb, a dat-o īn verde, īn roş, īn albastru, īn pestriţ şi căzīnd īn genunchi, prinse a spune Soarelui toată jetia.
    - Va să zică - vorbi Tatăl-Luminei - tu eşti floarea cea nouă crescută īnaintea casei ? Bine - īi zise – ca să nu-mi mai faci supărare, vei fi, iată - şi făcīndu-i un semn cu mīna, o schimbă: īntr-o sămīnţă de floare şi o azvīrli īn vīnt.
    Dar vīntului īi fu milă de ea şi luīnd-o pe aripile lui, o duse din loc īn loc, din munte īn munte, pīnă sub ceardacul casei părinţilor ei şi o lăsă acolo. Şi īncolţi şi crescu şi parcă o vrajă o trăgea pe īmpărăteasă, să īngrijească de floarea ceea, care se deschidea īn tot felul de feţe: roşii, albastre, albe şi cum dădea cu ochii de soare se īnchidea toată ziua şi se tot īnălţa sus, sus de tot, mai sus; se acăţa pe stīlpii parmaclīcului, parcă voia să ajungă la cer; iar luceafărul s-a schimbat īn călător şi pe unde putea, strecura, povestea zorelei şi a ajuns la mama Zorinei şi i-a spus. Īmpărăteasa n-a mai putut de bucurie, că măcar atīta i-a rămas din fata ei, şi a prins şi ea a spune povestea la slugile palatului, la toţi sfetnicii, la toţi călătorii de pe drum iar toamna umplea cīte un sac de seminţe şi īl trimetea īn ţară, să-l deie la oameni, să aibă fiecare supus floarea asta, īnaintea casei lui, şi de aceea lumea obicinueşte s-o samene pe līngă case şi parmaclīcuri, unde-i obiceiul de atunci.
    Iar īmpărăteasa, īn dorul fetei i-a pus numele Zorina. Şi de atunci cică, numai cei ce au darul de a vorbi cu florile, ştiu că-i zice Zorina; dar oamenii văzīnd că se tot deschide īn zori de zi, neştiind ce floare e, i-a pus numele Zorea şi Zorea e şi pīnă īn ziua de azi.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.