» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea tufănicii


    „Gura paharului”, ori tufănica, ori mărgărinta, a fost o fată de īmpărat. Aşa o chema pe fata de īmpărat, Mărgărinta şi numai porecla īi era de Tufănica...
    A fost odată un īmpărat mare şi cīt era lumea, el era mīhnit, că ajunsese vorba ceea, cu un picior īn groapă şi cu unul afără şi nu avea cui lăsa īmpărăţia.
    Cīnd, Doamne, mai mare ruşinea de ei, veni īmpărăteasa īntr-o zi şi zise:
    - Bărbate, să nu fii mīhnit, că eu am să am un copchil; da“ te rog să nu spui la nimeni; că ţi-o spun, cīnd mă uit la părul meu ca bruma de toamnă, mi-i mai mare ruşinea de mine singură.
    Şi dădu Dumnezeu sfīntul şi sosi şi ceasul cel de cumpănă.
    Īntr-o seară, īmpărătesei īi veni rău. Repede sosi moaşa.
    Īmpăratul sta pe un scaun la fereastra. Cīnd iată şi ursitorile la geam, trei la număr; una grăi:
    - Pe fata asta are s-o cheme Mărgărinta iar din pricina că are să aibă păr creţ şi buhos, lumea are să-i zică Tufănică.
    A doua vorbi:
    - Şi dacă are să aibă numele ista şi are să aibă şi păru creţ şi a rīde, are să se prefacă īn floare.
    A treia vorbi:
    - Şi am citit īn cartea vieţii că floarea are să fie cu rădăcina lemnoasă, cu frunzele ca şi rupte, de parcă ar fi o mīnă cu mai multe degete ciuntite. Coroana rotundă, galbenă, ca o gură de pahar, din care pricină are să i se zică şi „gura paharului”.
    Iar cea dintīi iar grăi:
    - Şi din neamul ei vor răsări şi alte flori: unele cu coroana ca un pămătuf, unele albe, altele albăstrui, altele roşii şi unele cu floarea tot rotundă ca gura paharului, da albă, din care pricină are să i se zică şi „ochiul boului”.
    La vorba asta, sări şi a doua ursitoare:
    - Şi cine aude şi va spune să rămīie surd şi orb.
    - Amin ! grăiră cele două şi ursitorile pieriră.
    Supărare mare pe īmpărat...  Auzi, ce porecle să aibă fata lui ! Tufănică ! Şi să se schimbe şi īn floare şi să aibă şi alte porecle şi mai sucite ? Nu, nu, asta nu o putea crede. Cum atīta odor să aibă şi īntr-o zi să se vadă şi fără el ? Nu, el are să-i puie alt nume şi are s-o crească aşa, să nu ştie ce e rīsu şi are s-o tundă cīt mai des, să nu-i crească părul...
    Şi cu gīndurile astea īmpăratul se mai linişti.
    Da pe atuncea aşa era obiceiul. Mergeau crainici īn toată lumea şi vesteau pe supuşi ce odraslă a dat īmpărăteasa: băiet ori fată. Şi īntreba pe fiecare ce nume să-i deie şi care nume avea mai multe iscălituri, acela īl punea. Īmpăratul cu asta se crezu mīntuit că īşi zicea: „de unde au să ştie oamenii ce au grăit la fereastră ursitorile ?”
    Īnsă ca dracu; toţi crainicii se īnturnară cu numele de Mărgărinta. Īmpăratul să īnnebunească; trimise a doua oară să īntrebe şi pe copchii. Dar parcă a fost un blestem; toţi băieţii din īmpărăţie n-au ales alt nume decīt tot de Mărgărinta.
    Īmpăratul să urle ca lupii; īntrebă şi pe īmpărăteasă şi pe slugi şi pe rīndaş şi pe porcar, ce nume să-i deie fetei; da toţi parcă ar fi fost vorbiţi, aleseră tot numele ista. Ceea ce īl făcu să zică:
    - Bre, da altul nu găsiţi ?
    - Nu - fu răspunsul tuturor - aista ne e drag şi pe aista te rugăm să-l pui.
    Se īnfioră īmpăratul. Să mai zică ceva, nu mai avea ce. Să zică că uite ce am auzit de la ursitori... să temea să nu orbească şi să nu surzească. A tăcut şi a lăsat s-o boteze aşa, nădăjduind că măcar o scăpa-o de porecle şi de a zīmbi măcar. Pīnă să-i crească părul mai era vreme, da e vorba de rīs. Pentru asta dădu straşnice porunci la doică şi īmpărătesei, nu cumva să-i facă vreun giumbuşluc fetei şi să rīdă, da nici s-o sărute măcar prin somn.
    - Da de ce ? īntrebă īmpărăteasa.
    - Asta e treaba mea - răspunse īmpăratul - şi dacă nu veţi face cum vă spun eu, pe toţi vă spīnzur.
    Şi stai, că mai orīndui ceva. Şi chemă doi ostaşi şi le porunci cu străşnicie să păzească pe femei să nu rīdă; să nu sărute fata şi nici să-i facă jucării măcar, că de nu, le toarnă aur topit pe gīt.
    - Măi - īşi dădu īmpărăteasa şi toată casa cu gīndul - ce o fi avīnd omul ista cu rīsul fetei ?
    Şi din ceasul cela, nimene nu a mai rīs īn casă, chiar şi petrecerile care le dădea īmpăratul din cīnd īn cīnd la curte īncetară, pīnă şi coţcării sau şoitarii, de cei care fac giumbuşlucuri pe la mese, să rīdă īmpăraţii, īşi pierdură slujba. Ba trimise crainici īn lungul şi īn latul ţării, nu cumva să treacă vreun comedier, bunăoară cum īs iştia cu moniţi, ce vin cu iarmarocul pe la poartă, că a lor e dracu. Ba nici ţigani cu ursul să nu-i puie păcatul să vie; iar cei ce or avea treburi pe la īmpărăţie, să pară tare posaci, că de a vedea īmpărătiţa cea mică zīmbind, īi vede Sfīntul Nicolae.
    Şi fata creştea fără zīmbet, fără bucurie, da“ īi crescu şi părul vīlvoi. Īmpăratul puse să-i taie părul. Īmpărăteasa foc, că-i sluţeşte fata. El o ameninţă cu moartea şi numai aşa putu s-o tundă. Aici el răsuflă uşor şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat şi cu asta. Īnsă fata, de cīte ori o tundea, se īmbolnăvea iar de la o vreme rămase o stafie de slabă.
    Īmpăratul să īnnebunească.
    - Ce-i de făcut ?
    La urmă se gīndi că īmpotriva soartei nu se poate pune nimeni, decīt doar s-o oprească de a rīde. Da, pentru asta mai făcu o năstruşnicie: ridică zidurile ogrăzii pīnă la nouri. Să nu se bleojească vreunul prin gard şi fata să rīdă; iar cīnd era să iasă fata prin tīrg, īmpăratul trimetea de dinainte crainici, ca nici o mīţă să nu iasă afară din casă, ori să se uite unul pe fereastră măcar la dīnsa, ca nu cumva să i se pară ei ceva şi să rīdă şi să se prefacă īn floare.
    Şi minune, cum nu a mai tuns-o, fata īncepu a se mai īnfiripa, a prinde viaţă, şi īncetul cu īncetul se ridică la loc şi se făcu frumoasă şi minunată şi cu părul creţ şi tufos iar lumea parcă īnadins se vorbise cu ursitorile, că o porecli Tufănica, iar ea să rīdă, pace !
    Īmpăratul şi īmpărăteasa s-o mănīnce de dragă ce le era, da se ţineau să nu-i arate nici un zīmbet măcar. Şi fata crescu ca o călugăriţă frumoasă şi cuminte.
    Da vezi, măi băiete, că ce e scris omului trebuie să pată.
    Că īn vremea asta, īntr-un munte erau trei ciobani, tineri, bătrīni, cum or fi fost, da ei cică īn fiecare duminecă se duceau cu brīnzeturi la tīrg şi lăsau stīna pe unii, pe alţii, de prin satele īnvecinate.
    Īntr-o sărbătoare iar voiră să se ducă ca de obicei la tīrg şi cum se nimeri că toţi oamenii de prin satele de prinprejur s-au dus la un iarmaroc şi rămase să păzească satul un flăcăiandru, căruia nu-i dăduse mīna să se ducă şi el la iarmarocul cela.
    - Măi Nicule - cică i-ar fi spus ciobanii - n-ai vrea tu să ne păzeşti stīna, pīnă ce-om veni de la tīrg ?
    - Da cum nu - răspunse băietanul - da ce-mi daţi ?
    - Ce să-ţi dăm ? - īi dară ciobanii - socoteşte-te şi tu !
    - Apoi să-mi daţi o oiţă - le grăi băietanul - o cīrlană. Ciobanii, ba că īţi dau atīta, nu ştiu ce, la urmă īi zise:
    - Bine, hai şi-ţi alege-o.
    Şi alegīndu-şi băietanul o mieluşea, ciobanii i-au īnsemnat-o cu fierul şi s-au dus la treaba lor, lăsīnd turma pe băiet.
    El, pe cīmp cu oile, dirluind dintr-o trişcă. Cīnd aşa pe la nămiazi, iată că sosesc doi călători, doi moşnegi, plini de colb şi de năduf.
    - Bună ziua, măi ţică !
    - Mulţămim “mneavoastră.
    - De ale cui īs oile astea ?
    - Apoi, iacătă a cutător ciobani. - Şi el le spuse cum īi cheamă şi unde-s duşi.
    - Măi Nicuţ, nu ni-i da nouă o cīrlană s-o facem friptură ? - grăi unul din drumeţi.
    - Ba că mai va - răspunse băieţandru - că de voi da vouă cīrlană, atunci eu cu ce rămīn ?
    - Ba să ne dai, măi băiete, că sīntem rupţi de foame.
    - Eu unul nu vă dau nici un picior de oaie, decīt dacă vă e de asta, luaţi una din grămadă, că cu număr nu mi le-a dat.
    - Ba noi nu punem mīna - răspunse  drumeţii. - Da ce, cīnd eşti tu aice şi nu poţi da singur.
    - Bine, atunci poftim oiţa mea - şi prinzīnd-o o dădu bătrīnilor.
    - Lasă, măi băiete - īi vorbi tot bătrīnul cela - am vrut să te cercăm. Şi fiindcă ai o inimă aşa bună, uite - şi moşneagul prinse a netezi mieluţa. Şi pe unde da cu mīna, līna se făcea aur, iar cīnd a gătit-o de netezit, i-a dat drumul şi oiţa lucea ca focul. Şi doar atīta i-a mai zis moşneagul băietului, că dacă l-a īntreba cineva de ce e oaia lui aşa frumoasă, să spuie că a fost Dumnezeu şi cu Sfīntul Petre pe la dīnsul, şi a blagoslovit-o, şi bătrīnii se şi făcură nevăzuţi.
    Seara, veniră ciobanii şi cīnd auziră una ca asta, se sfătuiră să nu-i mai deie mioara şi īi grăiră:
    - Măi băiete, tu să laşi oaia asta aice de prăsilă, că uite, ca mīne are să facă şi miel cu līna de aur şi avem să ţi-o dăm tot ţie.
    Da băietul, care de abia aştepta să arate mieluţa acasă, şi puse mīna pe ea. Ciobanii puseră şi ei mīna pe dīnsa. El trage, ei trag, şi o zmulseră din mīna flăcăului. Da, Doamne sfinte, cīnd să iei mīna de pe oaie, pace; degetele parcă le erau prinse īn capcană.
    - Măi, ia-ne mīinile - se dară ei pe milogeală.
    El:
    - Nu. Hai īn sat, să rīdă lumea de voi.
    Şi ajunseră la poarta ţarinei. Aici fata unei vădane se pieptăna afară. Ciobanii la ea:
    - Fetică, rogu-te, desprinde-ne mīnile, că uite, nu ştiu ce a făcut tīlharul ista de flăcău, că nu ne putem descurca mīnile din laţe.
    Dīnsa, harşti ! foarfecele şi la oiţă. Īnsă cum puse mīna, parcă i-ar fi apucat-o cineva cu cleştele. S-a rugat şi ea de băietan:
    - Măi, fii bun şi-mi dezlipeşte mīnile.
    - Nu prea vreau - răspunse el - la ce ai vrut să-i retezi līna ?
    Fata strigă la maică-sa. Veni şi dīnsa şi vru să dezlipească mīna fetei, da se prinse şi ale ei.
    - Măi băiete, dezlipeşte-ne mīinile - īi mai grăiră ciobanii.
    - Numai asta nu - răspunse el.
    - Măi, bătu-te-ar mama lui Dumnezeu, nu-ţi face de cap, dezlipeşte-ne mīinile.
    - Nu vreau.
    Atunci ei strigară ajutor. Săriră vecini, drumeţi, da şi mīinile lor se prinseră.
    - Măi băiete, ce ţi-e de cap ? desprinde-ne.
    - Da ce, altceva n-am de lucru ? le vorbi el.
    - Hai la vornicu.
    - Hai.
    Vornicul puse vătăjei să desprindă mīinile celor prinşi de līna oii. Da şi mīnile lor se prinseră. Atunci sări vornicul, da şi mīnile vornicului se prinse.
    Īn urmă, vornicul porunci la oamenii din sat să-i dezlipească dar şi cei ce au sărit, au rămas cu mīnile prinse unul de altul. Atunci săriră nevestele şi copchiii dar şi ei rămaseră prinşi de gloată.
    Īn zadar se rugă lumea de băiet:
    - Măi băiete, scapă-ne ! Măi băiete, uite, te-om īmbogăţi, ţi-om face, ţi-om drege.
    El nu.
    Ei īn zadar blestemau, el rīdea de se cocea şi le făcea īn ciudă. Atunci săriră vreo cīţiva din cei ce nu īndrăznise să se atingă de gloată, īl luară īn ghionturi, la palme, īl puseră īn lanţuri şi hai la īmpăratul.
    Pe atunci, dragul mamei, nu era ca amu, pentru o bătaie, pentru o datorie, să te duci cu jalba īn proţap la judecătorul de pace, ori la poliţie; pe atunci te judeca īmpăratul.
    Şi era o harmalaie şi era un strigăt şi un zbucium de a scăpa, că parcă erau la iad.
    Sate īntregi săriră să scape pe cei prinşi, da toţi rămaseră lipiţi unii de alţii, ba şi o nuntă ce venea nu ştiu de unde şi aceea se prinse de grămadă şi aşa cu toţi, cu mireasă, cu lăutari, plecară la īmpăratul. Numai se auzeau:
    - Mamă, mă calcă !... strigau unii.
    - Săriţi, nu ne lăsaţi, oameni buni !... - ţipau alţii. - Hai īncă o dată trageţi.
    Şi mulţimea se opintea, icnea, se lăsa, se ridica, unii se lăsau tīrīş şi degeaba; oiţa mergea īnainte şi tīra sate īntregi după ea; şi creştea mulţimea ca puhoiul şi nimic nu cruţa īn drumu-i, ţarcuri, garduri, toate le prăvălea şi trecea īnainte.
    Ajunşi la īmpăratul, la poarta cetăţii, dară de o cazarmă de soldaţi.
    - Mă  rog - strigă  mulţimea - faceţi-vă  pomană şi ne dezlipiţi, că uite, noi degeaba ne opintim şi tīlharul ista de băiet nici nu vrea să audă.
    Sări cazarma de la ghinărar pīnă la cel mai prost soldat, da toţi rămaseră prinşi unul de altul. Ţiu, vai, se chinuiră să scape, pace !
    - Măi băiete - se rugară şi soldaţii - desprinde-ne mīinile
    - Da ce, eu v-am pus să vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala ? Amu hai, să rīdă şi īmpăratul de voi.
    Şi au intrat īn cetate şi lumea era aşa de multă, că nu mai īncăpea pe uliţă.
    - Oameni buni, scăpaţi-ne - strigau toţi; da care s-a īncumetat, s-a prins şi el de gloată, iar cei ce au fost cuminţi şi nu s-au prins, rīdeau de se strīmbau. Şi se luaseră după dīnşii ca după urs. Tămbălău mare...
    Ajunşi la īmpărăţie, bine; īmpăratul ridicase zid pīnă la nori, să nu se mai strīmbe nimeni. Da o judecată era oblicit s-o primească. Şi apoi larma era aşa de mare, că īmpăratul crezuse că lumea se răzvrătise şi alergară şi īmpărat şi fată, să vadă şi să īntrebe ce este ?
    Īnsă pīnă să prindă de veste, lumea dărīmase şi poarta şi intrase, şi ieşiră īn cerdac şi īmpăratul şi īmpărăteasa şi fata.
    Īmpăratul, cum auzi, se zăpăci şi uită că fata e līngă el, şi puse toţi oamenii din ogradă să desprindă mīnile celor prinşi. Da, drăcia dracului, şi mīnile lor rămaseră īn capcană. Atunci, rīs pe īmpărat, pe īmpărăteasă, iar fata care nici nu zīmbise pīnă a atunci, aşa se puse pe un rīs, de i-a răspuns dealurile.
    Īnsă, Doamne sfinte, deodată, īncepu a se topi, de parcă ar fi fost un om de omăt, cīnd dau cele dintīi raze primăvăratice.
    Şi deodată mīnile ei se prefăcură īn frunze, capul ei īn floare, ca o tufă şi cu tulpina lemnoasă şi rămuroasă ca busuiocul; īntocmai cum o menise şi ursitorile.
    Groază pe īmpărat şi īmpărăteasă, mai cu seamă pe īmpărat, aşa īl prinse durarea şi nemīngīierea, că īşi blestema şi ceasul cīnd s-a făcut īmpărat. Şi acum cīnd nu-şi mai vedea copila, ce-i mai trebuiau ochiii şi auzul ? Şi īn aleanul lui spuse boierilor şi īmpărătesei taina şi pe dată surzi şi orbi.
    Cīt de cei cu oaia şi acum cică aleargă pe la īmpăraţi şi cer să-i judece, dar că nici un crai nu vrea, căci, care au pus oaste să-i dezlipească, a rămas şi oastea lor prinsă grămadă şi amu cică s-a făcut o gloată, cīt nu-ţi poţi da cu mintea.
    A fi şi a fi aşa, Dumnezeu sfīntul ştie, da cică biata īmpărăteasă, īn dorul fetei, a trimis crainici īn toată lumea să spuie povestea mărgărintei şi a tufănichii sau a „gurei paharului”.
.....Şi cu asta am īncălecat pe-o prăjină şi v-am spus o mare minciună...


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.