» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea nalbei


    A fost odată un moşneag şi o babă şi nu aveau copii. E de prisos să vă spun cīt erau de scīrbiţi (sau amărāţi – cum spuneţi voi acuma..) bieţii oameni, decīt că erau acum cu un picior īn groapă şi unul afară şi tot se rugau lui Dumnezeu să le dăruiască o odraslă. Mai ales baba, īşi julise pumnii de pietrele bisericilor, făcīnd la mătănii.
    Trecură ani şi ani; baba se rugase la toţi sfinţii şi tot nu aveau prunci. 
    Īntr-o primăvară sta afară şi o adiere ademinătoare īi bătea faţa zbīrcită de vreme şi aşa īi alina sufletul, că o īnsufleţi pe mătuşa şi grăi:
    - Doamne, dacă aş avea un băiet, l-aş īnsura cu Zīna Primăverii, de-aş avea o fată, aş da-o Vīntului Primăverii.
    Şi cum a zis aşa a fost şi, la timpul sorocit, le dete Dumnezeu o fată şi de draga ce le era īi puseră numele Nalba. Da fata asta avea o fire ciudată de tot; cum venea primăvara, se īnveselea, rīdea, se schimba la faţă, i se īngălbenea părul ca borangicul şi alerga pe cīmp după flori şi fluturi. Apoi seara şedea pe pragul casei, īn bătaia vīntului de seară şi cīnta şi vorbea singură, ca şi cu un om. Īnsă cum trecea vremea florilor, fata se ofilea, se usca, i se īnroşea părul ca frunza care cade iar toamna plīngea, iarna gemea şi tremura şi cum venea primăvara, din zi īn zi iar se schimba şi-şi venea īn firea ei.
    Au vrut părinţii s-o mărite dar ea fugea de toţi; nu mergea nici la joc, decīt numai primăvara. Se īntreba lumea, mai cu seamă moşul şi mătuşa, ce-i de capul fetei lor dar nimeni nu-i putea da de capăt, că fata nu spunea nimic.
    Văzīnd ei aşa că vremea trece şi ei din ce īn ce i se īncīrjoiază, se zbīrcesc şi nu-i mai iartă puterile, se hotărīră s-o mărite cu sila, da“ ea nici aşa nu vru.
    - Nu vrei, da de ce nu vrei, ia spune de ce nu vrei ? strigară bătrīnii - Spune, că de nu, să nu te mai vedem īn ochi !
    Fata stătu pe gīnduri, pīnă cīnd īntr-o zi, tot chinuită, le mărturisi că e īndrăgită după Vīntul de Primăvară.
    - Ce, eşti nebună ! i-au strigat moşnegii - da cine a văzut pe Vīntul Primăverii ?
    - Eu, răspunse fata. Eu īl văd īn fiece primăvară; vine la mine ca un flăcău frumos, cu părul ca şi păpădia, cu mustăţile ca spicul grīului, cu faţa ca floarea de măr şi cu ochii ca adīncul apelor. Şi cīnd vine el, soarele rīde pe cer, izvoarele cīntă voioase, pasările saltă apucate ca de un neastīmpăr fericit şi iarna īşi lasă cojoacele şi se duce pe īnălţimile munţilor, că nu mai poate sta īn faţa mīndreţilor lui. Pe urmă, să vedeţi, cum l-am văzut,.. mi-a săgetat inima iar el mi-a ameţit gīndurile cu mirosul tuturor florilor; īntīi mi-a fost frică de el, da dīnsul a alergat după mine, m-a prins, pe urmă am prins a alerga eu după el şi mi-a spus să nu spun la nimeni taina asta, că nu-l mai văd. Şi acum să ştiţi că au mai aştept să mă alungaţi, ci mă duc eu de la voi. Mă duc să-l caut īn toată lumea. El şade la răsărit, acolo a zis că-i palatul lui şi să mă duc la dīnsul.
    - Fata mea, tu chiar eşti nebună. Nu zău - īi grăi maică-sa - ai dat īn zburători săraca. Trebuie să-ţi descīntăm.
    Iar fata nu, că se duce după Vīnt, că de nu, moare.
    Şi īn adevăr, la venirea primăverii fata nu se mai īnvioră, nu se mai īnveseli, nu mai alerga pe meleaguri zburdalnică, ci toată ziua şedea supărată şi mīhnită şi se usca.
    Īn van părinţii ei o rugau cu lacrămi să se mărite, s-o ştie aşezată la casa ei; ea nu, că nu vrea să audă de aşa ceva şi se pregăti de drum.
    Strīnsu-s-a satul, sfătuitu-o-a să-şi vie īn fire, ea nu; ci īntr-o zi, făcīndu-şi o boccea, o porni īn lume, īn lacrimile părinţilor şi ale fetelor cari o petrecură pīnă la hatul satului iar maică-sa īi vorbi:
    - Ne-ai uscat tu, draga mamei, de supărare şi ne-ai zdrobit sufletele noastre; da să deie Dumnezeu să nu trăieşti să-ţi vezi mirele cu ochii; da cīnd o fi să te cununi cu dīnsul, să nu te rabde Sf. Vineri, să te prefacă īn orice buruiană şi dihanie o vrea. Şi vīntului să-i fie milă, să te aducă acasă, să te răsădesc eu īn grădină şi să te vaieţi īn sufletul tău că nu ne-ai ascultat şi să nu te poată nimenea īntoarce la firea ta de odinioară.
    Dar fata a rīs de blestemul maicei ei şi şi-a căutat de drum fericită.
    Şi a mers şi a mers din sat īn sat, din oraş īn oraş, tot īntrebīnd de palatul Vīntului. Pe atunci, vezi că nu era ca amu, zilele scurte, anii scurţi ca azi; o zi era socotită un an şi un an un veac şi oamenii care trăiau cīte 4-5 veacuri, ziceau că au trăit 4-5 ani.
    Şi a mers ea şi a mers tot īntrebīnd din sat īn sat, din tīrg īn tīrg, unde e palatul Vīntului de Primăvară, īnsă nimeni nu-i dădu nici un răspuns; īnsă iată că după un număr de vreme, ajunse la un munte. Aici era o văgăună, că īncăpea īncă două sate şi la gaura ei şedea un urieş pe brīnci şi, cīnd sufla, tot năsipul de pe drum īl ridica īn volbură la cer şi bolocănia norii, mīnīndu-i cu urgie şi uragan, dintr-o parte īn alta a lumii; iar cīnd iar īşi trăgea sufletul, toată viaţa din flori, din copaci, o īnfiora şi-i făcea să se vaiete.
    Fata poposi īnaintea lui şi īntrebă:
    - Bădişorule, dacă nu te superi, nu cumva ştii unde e palatul Vīntului de  Primăvară ?
    - Apoi acela e frate-miu, mezinul - răspunse omul - da pīnă acolo mai e. Trebuie mai īntīi să dai de frate-miu cel mijlociu, Crivăţul, şi-apoi să ajungi la mama acasă, la mama mea Vremea, unde şăde şi mezinul. Ia-o īnainte, treci printre munţii iştia şi ai să dai şi de el. Da īmbracă-te bine, că eu sīnt cum sīnt, da“ cīnd te-i apropia de dīnsul, īţi degeră şi scuipatul īn gură. Da  nu te-am īntrebat ce ai cu mezinul ?
    Şi fata īi spuse jetia.
    - Cam face el de-astea - grăi urieşul - da deh, du-te să vă īnţelegeţi.
    Şi fata, după ce se īmbrăcă cu nişte straie mai groase, ce le avea cu dīnsa, o porni printre munţi şi se sui pe o potecă printr-un munte īnalt iar cīnd privi īn zare, nu se vedea lumea, aşa viscolea şi omăt, şi cu cīt īnainta, īi venea un duh de frig. Şi a coborīt şi-a dat de cīmpul cela şi-a mers prin viscolul cela care o ardea la inimă şi a ajuns la alt munte, cu o scorbură īn care īncăpeau trei sate şi pe brīnci sta alt urieş īncruntat. Gheaţa şedea la nasul lui ca nişte stīlpi şi părul şi mustăţile īi erau numai pari de gheaţă şi cīnd sufla, īngheţa norii pe cer şi īi făcea să ningă, apoi lua ninsoarea şi o amesteca cu omătul de pe cīmp şi ia aşa o făcea val-vīrtej, de părea că vrea să facă lumea vălătuc, apoi lua norii de omăt şi īi trimetea cine ştie unde, de lăsau troian şi ger, şi viscol. Şi īn adevăr, cīnd ajunse Nalba līngă urieş, numai inima era caldă īntr-īnsa.
    - Ce vrei, fată, hăi? īi grăi urieşul.
    - M-a trimes fratele matale, acela care mīnă norii de ploaie, să-mi spui unde e palatul Vīntului de Primăvară.
    - A ha - grăi Crivăţul - te-a trimes frate-miu Uraganul ? Bine, sui īn vīrful muntelui istuia, că eu pīnă atunci am să stau la masă ca un om ce sīnt şi am să mai dorm o ţīră; iar cīnd īi ajunge īn vīrf, să ţipi odată, c-apoi eu mă trezesc. Apoi de-acolo se face Ardealul, ţara florilor şi a cīntecelor şi de-acolo ai să vezi palatul mamei noastre Vremea, strălucind la soare, cīnd mai frumos ca aurul, cīnd mai īnchis ca fierul. Acolo să te duci, da să te īmbraci mai cumsăcade.
    Şi īntr-adevăr, Nalba văzu īntr-un cotlon de cer palatul Vremii. Din el răsărea şi apunea soarele şi luna, şi merse īntr-acolo dar pe unde trecea, erau oi şi cīntece şi iarbă verde şi din colţul cela de lume din fundul Ardealului, venea o boare dulce, caldă şi īnviorătoare şi pe unde trecea erau numai flori, cari de cari mai alese şi fata trecu mai departe şi ajunse la palatul Vremii. Sus era căptuşit cu aramă, īncăperile cu aur iar pe scara palatului, cosea Vremea scoarţe pentru cele patru fete ale ei: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Tocmai cīnd cosea o scoarţă pentru fata cea mai mică, Primăvara, pe care voia s-o mărite după zmeul Stīlpul Apelor, acela care orīnduieşte drumul apelor şi le turbură şi le linişteşte. Şi cosea şi bătea flori după flori, care de care mai minunate şi Vremea tot nu era mulţămită; īi mai trebuia o floare, voia o floare să īnvīrsteze aşa scoarţa, īncīt să nu semene cu florile altor scoarţe, şi nu găsea; plesnea cu ciudă din degete, sta cu fruntea rezemată īn pumni şi nu găsea nimic potrivit. Nalba bătu la poartă.
    - Cine-i ? īntrebă Vremea.
    - Om bun, răspunse fata.
    - Intră.
    - Da de unde răsărişi, fetico ? īi grăi Vremea - căci şi pe aici e lume dar aşa ca tine ba. Miroşi a om străin, venit din ţara ceealaltă, din patria-mamă.
    - Bună vremea - īi grăi fata. - Nu te supăra, mămuţă - īi vorbi ea - aici şade Vīntul Primăverii ?
    - Aici, da ce-ai cu dīnsul, că de cīnd sīnt eu, neam de neam de om nu a īntrebat şi acum tocmai tu te găsişi să īntrebi de el.
    - Apoi uite ce, mamă. Eu sīnt fata unor oameni nevoiaşi din satul Dorna, din judeţul Suceava; părinţii mei nu au avut copchii şi s-au rugat lui Dumnezeu mulţi ani să le deie unul şi tot n-au căpătat. La urmă, mama s-a rugat īntr-o primăvară vīntului şi a zis: „Vīntule, dacă-i face tu să am eu o fetică, ţi-o dau ţie de nevastă”...
    - Ştiu, ştiu - i-a răspuns aice Vremea. - Amu ştiu. Tu eşti fata ceea care te-a rugat părinţii să rămīi acasă şi nu ai vrut... Da tu nu ştii că lacrămile părinţilor, aşa ajung pe copchii, mai rău ca ranele Egiptului. De aceea am să le ascult ruga, să nu ai parte de a te cununa cu drăguţul tău, că atīta e; pe cīt e de zburdalnic şi nebun, īi mai trebuie şi nevastă ! Ştii că mie īmi trebuie o floare la scoarţa fetei mele şi n-o găsesc. Īmi trebuie o floare rară şi cu nume necunoscut. Cum te cheamă ? īntrebă Vremea.
    - Nalba.
    - Aaa, iată chiar şi un nume neştiut pīnă azi. Nalbă să fii şi Vremea zvīrlind şi pīnza peste fată, o prefăcu īntr-o floare īnaltă, cu fruntea lată, crestată, cu florile galbene şi roşii şi īi puse numele nalba, din care rupīnd o floare, o cusu la cerga Primăverii.
    Dar nu mult, iată că veni şi Vīntul Primăverii şi īntrebă:
    - Mamă Vreme, ce miroase a om străin ?
    - Cum să nu miroase - īi zise Vremea - dacă a venit Nalba ta pe-aici.
    - Unde-i ? īntrebă el. "Las că o găsesc eu", şi-a zis dīnsul, şi a fugit s-o caute dar n-a găsit-o; şi-a venit iar şi a īntrebat pe maică-sa: 
    - Mamă, n-a mai venit ?
    - A fost şi s-a dus, fugi şi-o caută.
    - Atunci, Vīntul Primăverii a prins a colinda lumea, cercetīnd dacă nu e pe undeva ursita lui. Dar nu-i dădea nimenea nici un răspuns.
    Şi de-atunci, nici pīnă azi nu ştie că maică-sa Vremea a prefăcut-o īn floare dar nici nalba nu poate s-o spuie; ci cum simte īn vremi de seară vīntul primăverii, īşi pleacă capul supărată şi nu poate zice un cuvīnt iubitului ei.
    O fi, n-o fi aşa, singură nalba poate s-o spuie; iar noi ne mulţumim cu povestea. Şi dacă glasul ei tainic nu e auzit decīt de năzdrăvani, apoi de bună seamă, că tot ei au spus-o şi celora care mi-au povestit-o mie, de-am scris-o, şi cu asta, īncălecai pe-un rod de fag şi v-am spus-o cu mult drag.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.