» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Lăcrămioara


    A fost odată un voinic īn lume, fără rude, fără neam, care cică se pomenise umblīnd cu arcul după vīnat şi cu năvodul după pescuit. Aşa o ducea el şi zi şi noapte, umblīnd razna prin păduri, ca un copil străin de mumă şi de tată, cum era el.
    Dar īntr-o zi, din īntīmplare, bată-l norocu să-l bată, văzu pe ramura unui copac o pasăre mīndră, cum nu mai văzuse de cīnd īl făcuse mumă-sa. Şi pasărea şireată, doar cu coada ochiului trăgea la voinic, ca şi cum n-ar fi fost pasăre şi-ar fi dorit să-i spuie nu ştiu ce.
    Voinicul nostru, nici una, nici două, o luă la ochi şi-o săgeta la un picior.
    Cum se văzu săgetată, pasărea grăi:
    - O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat ? Eu sīnt ursita ta şi de mult am căutat să te găsesc dar n-am avut noroc īn lume, căci astăzi, cīnd te īntīlnii, īn loc să mă primeşti cu bucurie, mă săgeţi fără milă. De mă vei dori īnsă, să ma cauţi pīnă mă vei găsi, vie sau moartă !
    Atīt mai grăi pasărea, care aruncīnd un inel voinicului, zbură şi se făcu nevăzută.
    Voinicul tremura de dulceaţa acelei cuvīntări şi īşi puse īn gīnd să o caute, pīnă o va dobīndi. Şi cum se hotărī, o şi porni īn partea īn care zburase pasărea şi se călăuzea după picăturile de sīnge, care picuraseră din rana făcută de săgeată.
    Pe drum, se īntīlni cu o bătrīnă zbīrcită la faţă, ca o stafie şi alt nimic.
    Baba cum īl văzu, īi zise:
    - Să dai babei un gologan, de vrei să-ţi meargă bine !
    - De ce nu - răspunse voinicul care scoase şi-i dădu un gologan, ştii de cei mari... de unsprezece.
    Pīnă să se despartă, voinicul īntrebă pe babă de n-a văzut cumva vro pasăre săgetată la un picior, căci aceea e ursita lui, după care umblă de multă vreme.
    - Hai voinice - răspunse baba - eu sīnt Sfīnta Vineri şi de mi-ai dat un gologan, e ca-n schimb să te scap de multe necazuri, ce-o să īntīmpini īn lunga cale ce vrei să faci.
    Şi cum zice, scoate, măre, din sīn bătrīna un frīuleţ, un pai de fīn şi o petricică, pe cari dīndu-le voinicului, grăi:
    - Pīnă să-ţi găseşti ursita, o să īntīmpini multe neajunsuri, o să păţi multe năcazuri dar, iată-ţi dau acestea, ca la nevoie să suni frīul şi-ţi va veni un cal iute ca vīntul şi care te va sfătui ce să faci cu celelalte lucruri ce ţi-am dat.
    Voinicul mulţămi bătrīnei pentru sfaturile date şi porni īn lunga cale.
    Mai merge el, cīt merge dar simţindu-se obosit, sună frīuleţul şi iată că din pămīnt, din iarbă verde, i se arată un cal īnşeuat şi īnfrīnat, ştii colea... numai bun de īncălicat.
    - Sīnt gata, stăpīne - zise calul bătīnd din picior - dar unde vom merge ?
    - După ursita mea să mergem, dragă căluţule - grăi voinicul - şi ca să nu greşim calea, să ţinem pe acestea picături de sīnge !
    - Să mergem cu Dumnezeu īnainte - răspunse calul.
    Şi mi se aruncă odată voiniceşte pe cal, şi-o porni ca o pasăre peste văi şi dealuri. Fugea calul, fugea de-i scăpărau copitele dar deodată grăi către voinic:
    - Ia īntoarce capul, stăpīne şi vezi īn urma noastră, cine vine ?...
    - Nimeni ! - răspunse voinicul - decīt un iepuraş care vine īn fugă, de s-a aşternut cīmpului.
    - Hei, stăpīne - zise calul - aruncă paiul de fīn, căci e spurcatul de zmeu, pe-ale cărui pămīnturi călcăm !
    Voinicul aruncă paiul de fīn şi se făcu īn urma lor un mărăciniş des ca peria.
    Zmeul făcu ce făcu şi străbătīnd mărăcinişul, s-apropie de voinic.
    - Acum ce vezi īn urma noastră, stăpīne ? īntrebă calul.
    - Nimic ! răspunse voinicul - decīt un ogar.
    - Stăpīne, stăpīne ! Aruncă şi piatra, căci acela e tot zmeul.
    - Bine - răspunse voinicul, care aruncīnd piatra se făcu un munte, numai şi numai de marmoră.
    Zmeul iar făcu ce făcu şi trecīnd peste munte, se apropie de voinic.
    - Acum ce mai vezi, stăpīne ? mai īntrebă calul.
    - Acum văd un voinic călare - răspunse voinicul.
    - Acela e zmeul. Fii gata de luptă dar bagă de seamă, să nu faci nimic, căci doară voi avea eu ac de cojocul lui; iar de nu voi izbuti eu, atunci să fii gata, ca să te lupţi cu el !
Calul lui Mărgărit, căci aşa se numea voinicul, cīnd văzu pe zmeu aproape de el, se dădu la o parte iar spurcatul de zgripţore trecu īnainte, fără să poată opri calul său din fugă, aşa cică alerga de tare după bietul voinic, ca să-i pună capul şi mai multe nu.
    Cum trecu zmeul īnainte, calul lui Mărgărit se luă după el şi prinzīndu-l din fugă, īl zdrobi cu picioarele.
    De aci, Mărgărit merge şi iar merge īnainte, pe unde nici pui de om nu umblase şi picior de romān nu călcase, pīnă ce ajunge, cătră sfinţitul soarelui, la un lac unde se pierdeau picăturile de sīnge. „Aci trebuie să fie ursita mea”, īşi zise el īn gīnd şi se aşeză pe aşteptat.
    Aşteptă o zi, aşteptă două, aşteptă nouă dar din lac nu ieşea nimeni. Atunci īi trăsni prin minte să bage năvodul şi să vadă ce va scoate.
    Zis şi făcut, căci şi isteţ era voinicul nostru, de parcă nu-i era d-a bună atīta vrednicie.
    Cīnd scoase năvodul, ce să vezi ?
    O femeie frumoasă ca o zi de vară, cu faţa ca marmora, cu părul ca aurul, cu ochii ca murele, cu buzele ca fragile, de-ţi era mai mare dragul de ea, īncīt s-o sorbi īntr-o picătură de apă şi să n-o mai uiţi.
    Voinicul Mărgărit se uita la ea, o mişcă, o strigă dar nu mai da nici un semn de viaţă. O mai privi īncă odată şi văzīnd-o săgetată la un picior, o cunoscu că este ursita lui, după care umblase atīta amar de vreme.
    Văzīnd că nu era chip d-a o mai scula, sapă singur pe malul lacului o groapă, īn care aşeză pe ursita şi iubita lui. Īnsă el, amărīt pīnă la suflet, se aşeză la capul ei şi o plīnse şi iar o plīnse, din adīncul inimii, pīnă ce se cocoşă pe pămīnt iar lacrămile se īnchegară pe pieptul lui.
    Dumnezeu, văzīndu-l cum se chinuieşte, īl făcu o floare, chiar aşa cum sta cu capul cătră mormīntul iubitei lui. Această floare, de la numele voinicului, se numeşte mărgăritărel iar de la lacrămile īnchiegate pe pieptul lui, lăcrămioare.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.