» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Crăiţa şi lăcrămioarele


...Era odată un copac mare, mare, că-i ajungea vīrful la nouri. Şi-n vīrful lui dăinuia un moşneag bătrīn, bătrīn ca iarna şi barba-i era aşa de lungă, că o bătea vīntul jos, la rădăcina copacului. Cānd noaptea prindea īn mreje pădurea se auzea glasul tainic al moşului:
    A fost odată, cīnd va fi fost, poate cīnd erau lupii albi, un īmpărat şi o īmpărăteasă. Ei, de la tinereţe pīnă la bătrīneţe, n-au avut nici o odraslă. Şi, Doamne, tare mai doreau să aibă măcar una. De aceea, au īncercat tot ce s-a putut omeneşte să capete un os īmpărătesc, dar ba. Tocmai la bătrīneţe, cīnd nu se mai aşteptau, li s-au īndeplinit dorinţa. Bunul Dumnezeu i-au hărăzit c-un bujorel de fată, cu ochii albaştri ca cerul senin şi aşa de frumoasă, că să fi umblat lumea toată-n lung şi-n lat, cu opinci de fier īn picioare şi toiag de oţel īn mīnă, pīnă ce s-ar fi tocit de tot şi nu-i găseai pereche. La soare te puteai uita, la ea ba. Īmpăratul o-ngrija ca pe ochii lui din cap, şi-i era aşa de dragă, că parcă ar fi fost un boţ de aur şi mai multe nu. De aceea o pierdea din ochi şi nu se-ncredea cu ea. 
    Prinţesei celeia, toată lumea-i zicea Crăiţa şi Crăiţa i-a rămas numele.
    Crăiţa creştea văzīnd cu ochii. Cīt cresc copiii noştri-ntr-un an, ea creştea-ntr-o zi. Īn scurt timp, s-a fost făcut fată mare, mare.
    Īnainte de a o naşte mama ei, īmpărăteasa, a primit de la o femeie din curte flori din pădure, mīndre şi din toate culorile lumii, noroc mare. S-a mirat īmpărăteasa de frumuseţea lor.
De aceea, Crăiţa a venit īn lumea asta cu patimă pentru florile sălbatice din pădure şi locurile singuratice. Pe urmă tot timpul şi-l petrecea căutīnd flori sălbatice, topindu-şi sufletul īn gīndul sfīnt care se coborīse din ceri-n inima ei. Īntotdeauna purta flori īn mīnă, şi-n inimă. Mereu īşi zicea īn sinea ei: „frumoase mai sīnt, Doamne, florile sălbatice. Ele răsar nesemănate, cresc neudate de nimeni, se răsădesc de la sine şi trăiesc laolaltă atītea feluri, iar cele din grădini se fac numai şi numai īn urma muncii grădinarului. Toate florile, mai ales cele sălbatice, mireazma lor, trilurile păsărelelor, freamătul pădurilor şi clienitul pīrīiaşelor din văi, care-şi spun povestea din veacuri, dau pajiştei atīta frumuseţe, că-ţi robesc inima şi-ţi-nalţă sufletul”.
    Crăiţa totdeauna perinda după flori sălbatice, īnsoţită de oameni credincioşi curţii. Odată, era-n luna lui mai, cīnd toată lumea-i rai. Crăiţa, scăpīnd nu ştiu cum, singură din palat, alerga cu tot sufletul după dragele ei flori sălbatice, frumoase de nu mai aveau chip, care īi erau dragi din inimă, cu atīta străşnicie. Acasă, pe masa ei, dăinuiau īn toată vremea mănunchiuri de floricele sălbatice.
    Şi alergīnd singură pe cīmpii, şi-n codrii pustii după flori, a muşcat-o şarpele de inimă şi s-a fost adīncit prea mult īn inima codrilor sălbateci. Cīnd a băgat de seamă, era prea tīrziu, pentru că rătăcirea pusese stăpīnire pe bietul ei suflet. De aceea a orbecăit mult şi bine pe poteci, ca să se-ntoarcă la căminul părintesc dar ba, să poată. Cu cīt īşi căuta „limanul dorit” mai mult, cu atīt se-ncurca mai avan şi se depărta de cunoscut. Şi s-a muncit aşa, pīnă īntunericul nopţii a īnceput să-şi cearnă undele sale. Şi-a dormit o noapte, două, nouă, singură-n pustiu şi-n timpul ăsta şi-a amăgit foamea cu fructele codrului: fragi, smeură, mure şi bureţi. Ş-a trăit īn codru pribeagă, cīt va fi fost, torcīndu-şi firul vieţii necăjit din caierul vremii, cum i-a fost soarta. Căci orice făptură, om, ce-ar fi, are o soartă. Aci a fost aşa: din palat... drept īn pribegie sălbatică.
    Īn urma rătăcirii Crăiţei, tatăl ei, īmpăratul, a-mpănat codrii cu oaste şi suflarea ţării, care s-o poată găsi la un fel: vie ori moartă; să ştie. Dar ba s-o poată găsi, pentru că codrii acolo erau fără margini şi nimenea nu le ştia taina lor adīncă.
    Rămīnīnd pierdută de părinţi şi de lume, frumoasa fată, Crăiţa, a dăinuit pribeagă, cīt va fi fost, īn necunoscutul codrilor.
    Pe atunci umbla pe pămīnt Dumnezeu, cu sfīntul său, Sfīntu Petru, ca să-şi vadă aşa zările sale, pe rīnd, din sat īn sat şi din loc īn loc. Acuma nu mai calcă picioare de sfinţi pe pămīnt, din cauza fărădelegilor omeneşti... Deci Atotputernicul dăinuind pe pămīnt, s-a fost apropiat de meleagurile unde pribegea frumoasa şi nenorocita Crăiţă; căci pe cīt a fost de frumoasă, pe atīt a fost şi de nenorocită. Căci īşi flutura zdrenţele īn bătaia vīntului, īn locul hainelor scumpe, īmpărăteşti, flămīndă, īnsetată, ca vai de om. Atunci a zis Sfīntu Petru:
    - Doamne, ţi-aş grăi ceva.
    - Spune, Petre.
    - Aproape de aceste coclauri, Doamne, īşi tīrīie viaţa de azi pe mīine şi de mīine pe poimāine, necăjită şi amărītă de toate, o mīndră prinţesă, Crăiţa. Hărăzeşte, Doamne, să-nceteze cazna ei.
    - Plinită să-ţi fie dorinţa, Petre.
    Atunci, apa sfīntă a bunătăţii omeneşti, ieşea la vedere-n boabe mici, se rostogolea de-a lungul feţii Crăiţei şi picurau mīngīind-o, pīnă la pāmīnt. Şi, minunea minunelor; lacrămile ei, cum picurau pe pămīnt, se schimbau īn floricele mīndre, gingaşe, albe, mici, ca lacrămile din care izvorīse. De aceea s-au numit lăcrămioare şi lăcrămioare le-au rămas numele pīnă azi. 
Iar firavul ei trupşor, aşa de-ndurerat, s-a afundat īn pămīnt, din ce-n ce mai mult, pīnă nu s-a mai văzut deloc. Din el a răsărit o mīndră floare, cu florile roşietice, cu mijlocul galben, avīnd īn ele două fire albastre. Floarei aceştia i s-a dat numele de crăiţa, de la numele fetei īmpăratului, Crăiţa, nume care i-a rămas pīnă azi. Crăiţa şi lăcrămioarele dăinuiesc mai ales pe morminte, simbolizīnd mare jale..


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.