» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Lăcrimioara (Lăcrămioara)


    A fost odată, ca ş-altă dată, un băiat orfan de tată. Mama lui era aşa de săracă, că n-avea nici după ce să bea apă. Şi băiatul cela tot păzind oi, de mic, la unul, al altul, a ajuns cioban la īmpărat, cīnd s-a fost făcut mare. El păştea oile īmpărăteşti prin păduri şi avea de ajutor pe alt băiat. De mic copil, orfanul cela, cum a intrat la oi, a īnvăţat să cīnte din fluier, pe care īl purta ca mare lucru la brīu, ori īn traista cu demīncare. Şi cīnta prin văi, cīnta prin păduri şi toată ziua numai cīnta. Aşa, cīnd s-a făcut mare, cīnta de rupea pămīntul şi aşa de frumos, că altfel nu mai avea chip. Oricine-l asculta, chiar şi toată firea īncunjurătoare, era vrăjit. Oile lui īi cunoşteau cīntecul. De aceea, cīnd ele se rătăceau prin păduri şi-l auzeau cīntīnd din fluier, ori din ciumpei, cīte o doină ca acelea, care prin viersul ei plin de jale te īnduioşează, toate veneau īn jurul lui.
    Purtīnd el oile prin singurătatea pădurilor, găsea minunate şi frumoase flori, cari creşteau singure, de la sine, fără a le sămăna ori īngriji cineva. El le lua īn mīnă, le mirosea şi le făcea frumoase bucheţele, de-ţi luau ochii, nu altă. Cu freamătul frunzelor copacilor pădurii, cu mireazma florilor sălbatice şi cu vraja fluierului fermecat, el īşi torcea din caierul vieţii lui şi era cel mai fericit muritor din lume.
    Īmpăratul din ţara aceea avea o singură fată, cu obrajii roşii ca sīngele, albă ca omătul şi frumoasă, frumoasă fără seamăn; īmpăratului şi īmpărătesii le era tare dragă, nu că doar era odrasla lor, ci pentru că bunul Dumnezeu o hărăzise cu aşa frumos dar. Pe cīnd īmpărăteasa era īnsărcinată cu dīnsa, o femeie i-a adus plocon frumoase flori sălbatice, din pădure. Ea le-a primit şi le-a mirosit. De aceea, fata de īmpărat, după naştere şi dacă s-a văzut mai mare, o īnceput să-şi arate mare dragoste pentru flori şi mai ales cele sălbatice.
    Făcīndu-se fata mare, odată fiind singură acasă, a găsit vremea potrivită să se ducă după flori īn pădure, primăvara. Şi asta pentru că ei nu-i plăceau florile din grădina īmpărătească, atīt de mīndre şi de īngrijite, ci-i plăceau florile sălbatice, nesămănate şi neīngrijite de mīnă de om, ci de la sine.
    Acestea din urmă, īi era sufletul curat şi inima ei.
    Ducīndu-se singură prin pădure, după flori, fără nici o teamă, că avea sufletul curat, şi depărtīndu-se prea mult de părintescul cămin, a ajuns īntr-un luminiş mare ca acela, cīt videai roată cu ochii. Acolo era ciobanul īmpăratului, cu oile. Chiar atunci, el cīnta din fluierul fermecat cu atīta foc, cu atīta frumuseţă şi duioşie, că cine-l auzea, rămīnea vrăjit. Plăcīndu-i cīntecul, a stat īn loc, nevroind să-i turbure adīnca lui linişte şi bucurie. Cīnd a văzut-o el, n-a mai cīntat. S-a dus la dīnsa, că o cunoştea de domniţă şi i s-a īnchinat pīnă la pămīnt, răspectīnd-o atīt, cumu-i bine şi frumos şi cum trebuie să facă cel mai mic īnaintea celui mai mare.
    - Măi ciobane - i-a zis ea - tu  trebuie să ştii unde-s florile mai frumoase !
    - Dă, ştiu măria-ta. Florile frumoase sīnt departe, departe, şi-i tare greu de dus la ele, pentru că trebuie să treci prin tufişuri, spini şi mărăcini.
    - Cum a fi, cum n-a fi, eu vreau să mă duc acolo după dīnsele.
    - Mă duc eu, măria-ta, şi-ţi aduc.
    - Nu, asta nu se poate, pentru că doresc să mi le culeg eu, cu mīna mea. Mergem amīndoi.
    El s-a supus, pentru că avea de-a face cu fata īmpăratului. Au plecat amīndoi după flori. Ciobanul mergea īnainte şi domniţa după dīnsul şi-i făcea loc prin tufişuri, spini şi mărăcini mari, deşi şi īnţepători. Au mers, cīt vor fi mers, prea greu şi au ajuns īntr-un luminiş, īn inima pădurii. Pīnă să ajungă acolo, hainele frumoasei domniţe s-au făcut ferfeniţă, iar din mīini īi picura sīnge, din pricina spinilor.
    Īn poiana aceea erau florile de pe lume, nesămănate de mīna omului, ci de la sine şi neīngrijite de nimene. Ele aveau atīta măreţie şi mireazmă, că-ţi zdrobeau sufletul şi-ţi furau inima. Era un adevărat rai pămīntesc. Atunci domniţa a cules cu mīna ei un braţ mare de flori, cīt putea duce pentru casă şi a plecat īnapoi spre oi, cu dorul ca după asta, să mai vie singură la flori. După oarecare drum, domniţa văzu că jumătate din florile ei rămăseseră prin tufişuri, spini şi mărăcini. Atunci ea le dete pe cele rămase ciobanului, care le duse īn braţe pīnă la oi, pe care īn lipsa lui le păzea ajutorul său.
    Cum au ajuns ei la oi, ciobanul dădu toate florile din braţ domniţei.
    - Nu mi le-ai dat toate - a zis ea.
    - Ba da, măria-ta, uită-te că nu mai am nici una, de leac măcar.
    - Nu-i adevărat. Mai ai una, pe care nu vrai să mi-o dai.
    - Da n-am nimic, măria-ta.
    - Nu, ai... Īi īn traista ta. Īţi poruncesc s-o cauţi acolo, că o găseşti, şi mi-o dă, că altfel nu se poate.
    Şi cu greu a căutat ciobanul īn traista lui, că nu vroia să-i vadă domniţa taina lui şi a traistei: un dărăb de mămăligă crudă, nesărată şi afumată, de trei zile, acră şi aceea, o ceapă, două şi puţină sare, avere de om sărac.
    - Da asta ce-i - zise domniţa arătīndu-i fluierul fermecat. - Pe el īl caut. De acum e al meu şi ţi-l iau.
    Ciobanul i l-a dat cu inima ruptă, neavīnd īncotro, că doar era fata īmpăratului. Dar cum i-a luat fluierul, din ochii cari nu lăcrămaseră niciodată pīnă atunci ca băiat sărac, au īnceput să picure lacrimi multe, multe. Ele īi brăzdau faţa, cădeau pe iarbă jos, la pămīnt şi din ele se făceau, minunea minunilor, nevăzută, neauzită, de la īnceputul lumii şi pīnă atunci şi nici de atunci īncoace, frumoase floricele albe. 
    Din multele, fierbinţile şi dureroasele lacrimi ale ciobanului, s-au făcut minunatele, gingaşele şi drăgălaşele floricele, puzderie aşa de mare, şi arzătoare durere a avut el pentru pierderea fluierului fermecat. Pe urmă, fata de īmpărat a cules mai multe bucheţele de floricele de acelea, le-a dus acasă şi a povestit minunea ce văzuse, iar ciobanul s-a dus, s-au tot dus īn toată lumea şi nu s-a mai īntors la oi, pentru năcazul fluierului care-i era sufletul şi inima lui.
    De atunci a rămas īn lume floricele albe, al căror drum a fost prin tufişuri, spini şi mărăcini. Florile cele mai frumoase sīnt din lăcrămi. De aceea s-au numit „lăcrămioare”.


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.