» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Povestea florii soarelui


    O poveste de demult, de demult, de cīnd altfel de oameni erau pe pămīnt, de pe vremea celui īmpărat vestit, dar din nume uitat pe vecii vecilor. Ist īmpărat de toate avea: şi īmpărăţie, şi noroade alese şi bogate, şi oaste voinică şi multă, dar un lucru tot īi lipsea şi-l ustura īn suflet şi pe el şi pe īmpărăteasă, că nu aveau nici un prunc. Că-i grea, ştiţi dumneavoastră, grija asta care-l apasă pe om, că mīni-poimīni a īnchide ochii sub cei patru coţi de pămīnt şi pe urma lui nimenea nu i-a rămīne să-i facă grija comīndărilor... 
    Iar pe femeia care n-a fost vrednică să nască, şerpii, balaurii şi dracii or schingiui-o pe lumea cealaltă şi i-or suge sīngele din sfīrcul ţīţelor.
    Dar cīt nu s-au trudit, cīt n-au dat şi n-au īmprăştiat pe leacuri fel de fel şi pe descīntece ! Eu numai, de-aş avea pe sfert din toată risipa ceea, īncă aş zice că om mai bogat decīt mine pe lume nu se află.
    Īmbătrīniseră creştinii noştri aşa, da nădejdea din suflet tot n-o prăpădiseră, ci aflīnd că alţii au pătimit ca şi ei, pururi se gīndeau la Dumnezeu cel a toate răsplătitor. Se īntīmplă aşa că tocmai cīnd erau pe calea bisericii, greşesc oamenii noştri īn Duminica Floriilor şi din clipa aceea, īmpărăteasa purcede īngreunată.. Le mai rămīnea acum să aştepte. Şi-au aşteptat, şi la soroc, īmpărăteasa cea bătrīnă naşte o fetiţă frumoasă ca o floare, ca o picătură de rouă, ca zorile dimineţii, ca un bob de piatră scumpă şi īncă mai frumoasă.
    Īmpărăteasa, stīnd veşnic īn preajma ei, īşi uită de gospodărie; īmpăratul uitase toate treburile scaunului, iar supuşilor greu le venea cu asta. Se minuna toată lumea că ce picase pe capul stăpīnilor !
    Iar tocmai după cīţiva ani, cīnd fata crescuse mare, socotind oamenii că īmpăratul a mărita-o şi le-a aduce cine ştie ce şugă afurisită de stăpīn pe cap, au făcut cislă īn toată roata īmpărăţiei şi din toate a ieşit chipul cum să se mīntuie īmpărăţia de fată.
    Vedeţi, aşa, ce hotărīre neroadă ! Că dacă muria īmpăratul, cine avea să-l urmeze īn scaun ? Ori socoteau supuşii că va trăi cīt lumea şi pămīntul ? Ci mai bine era să-l lese pe īmpărat īn pace, să facă după cum a şti şi a pricepe, să-şi mărite fata şi apoi, ginere avīnd, să-l īndemne sfetnicii şi mai marii curţii şi-ai tīrgurilor, ca să-l deprindă cu īncetul pentru toate cele de nevoie unei ţări. Da ei „nu, că să te fereşti, creştine, de cui strein īn casă !”; nu zic ba, dar dacă n-ai avea perete īn care să baţi un cui, mai bine-i ?
    Dar, să nu-mi lungesc vorba mai mult; aflaţi, dragii mei, că toate vrăjitoarele īmpărăţiei s-au strīns cioatcă, au īnfierbīntat frigările şi-au purces să descīnte de ducă-se pe pustiu, domniţa cea nouă !
    Şi s-a īntīmplat īntocmai după vrajă. Ajunsese fata īmpăratului cea mīndră fără seamăn, fată mare, cīnd părinţii se gīndeau să-i găsească bărbat de potriva ei. Dar fecioara, la una ca asta nu se gīndea. Īn lume nu ieşea, de vorbă cu nimeni nu sta, ci-ntotdea-una o vedeai cu chipul īntunecat de griji. Şi o īntrebau toţi:
    - Ce ai, domniţă, de stai aşa ca o floare pălită de soare; ce, te gīndeşti undeva ?
    - Da, mă gīndesc departe.
    - Şi-anume unde, am putea oare afla ?
    - Nu puteţi.
    Pe urmă tăcea. Năcaz mai mare pe capul īmpăratului decīt acesta, nu se putea afla īn lumea asta. Murea şi se topea şi dīnsul de supărare şi se frămīnta cu cugetul să afle prinicile. Iar īntr-o zi īi grăi fetei:
    - Fata tatei cea dulce ! Tu ai crescut mărişoară, şi noi, drept aceea, ne-am gīndit să-ţi aflăm soţior după inima ta. Uite, mīni, poimīni, vor sosi peţitori; tu uită-te la ei, cercetează-i din ochi şi alege-ţi unul, că noi, o vorbă nu ţi-om spune īmpotrivă, ci toate cele găsite bune de tine, le-om īmplini.
    Fata a tăcut, īmpăratul şi curtea a aşteptat peţitori şi starosti, şi au venit cu mulţimea, au venit şi veniţi au fost, s-au dus şi duşi au fost, căci zīna rămase cu inima tot pustie, şi īmpăratul din gura ei vorbă hotărītoare nu află. Iar după cītva timp, văzīnd că şaga se-ngroaşă şi socotind că poate fata lui de asta nu-şi alege drag, că-i neştiutoare şi cu trupul prea crud, a alergat la alte vrăjitoare din īmpărăţie, să-i facă fetei „pe ursită”, ca să-şi afle şi să-şi aleagă odată un drăguţ. Iar babele noastre o sorociră din nou, cum s-au priceput ele mai bine, că adică din ce este, să se facă mai frumoasă, cum nimeni n-a fost şi nimeni n-a mai fi, iar de īndrăgit, unul ca soarele numai să se-ndrăgească de ea. Şi vorbele, anume:
                                  Să aibă puşi pe umerei
                                  Doi luceferi, 
                                  Numai soarele să se-ndrăgească de ei,
                                  Iar fata după soare,
                                  Să stea să se omoare !
    După asta n-a mai trecut mult. Īntr-o dimineaţă, sta fata-n cerdac şi se uita pe zare. Īmpăratul şi īmpărăteasa o văzură şi-o īntrebară:
    - Ce are fata noastră cea cuminte şi la ce se gīndeşte ?
    - Mă gīndesc la nunta unei fete de-mpărat cu soarele cerului, răspunse fata.
    - Şi crezi tu că-i cu putinţă una ca asta ?
    - De, ştiu eu ! N-am auzit ce s-o fi īmtīmplat o dată, dar am să mă duc să văd !
    - Cum ai să te duci ?
    - Am să mă duc cum oi putea !
    Şi atīt a fost. Că ea se duce la soare să-l īntrebe de vrea ori ba şi nici o clipă nu mai sade acasă. Văitatu-s-au curtenii şi curtea toată, şi mai mult decīt toţi, cu rugămintea plină de lacrămi, au īndemnat-o īmpăratul şi īmpărăteasa să stea locului, dar toate au rămas de-a surda.
    Of, bat-o pustia şi amarul de dragoste, că rea-i cīnd te apucă īn fierturile ei. Grozavă-i boala asta, dragii mei. Toţi cīţi aţi pătimit-o, o cunoaşteţi, iar cei care o aşteptaţi, gătiţi-vă !
    Ci eu atīta vă spun, că nu-i stană de piatră pe lume, pe care să n-o răstoarne cel aprins de dragoste. Aşa s-a īntīmplat şi cu fecioara noastră. Că ea se duce şi se duce, iar părinţii, nădăjduind că tot or vedea-o vreodată, i-au pus mīnele pe frunte, au blagoslovit-o şi i-au poftit cale uşoară.
    Fata s-a pornit aşa, către răsăritul lui Dumnezeu, fără ajutorinţa nimănui. Şi-a mers, şi-a mers cale lungă fără capăt, ca şi nădejdea ei fără sfīrşit, că dacă nu azi, măcar mīni, că daca nu mīni, măcar poimīni, răspoimīni, la anul, peste zece, peste o sută de ani, şi tot şi-o găsi ibovnicul, soarele lumii noastre.
    Dar degeaba ! Putea să ocolească ea de zece ori pămīntul şi tot degeaba-i era. Ajunge īntr-un tīrziu īn miez de codru īntunecos ca noaptea iadului. Şi era o tihnă īntr-īnsul, că s-auzea căţelul pămīntului grăind la nouă stīnjīni adīncime. Şi stīnd ea aşa, uluită şi moartă de osteneală, aude un ţipăt ascuţit. Se dă-n lături, achipăie primprejur şi dă de-un copac; mai ascultă şi se dumereşte că ţipătul venea tocmai din vīrful copacului. Īncepe să se suie īncet-īncet, şi de ce se suia, de ce strigarea ceea asămuitoare cu a unei păsări s-auzea mai tare. Tocmai cīnd mersese cam o sută de stīnjīni, īncepu să se lumineze cuprinsul iar fata, uitīndu-se īn sus, băgă de seamă că īn vīrful copacului era un cuibar. Porni īnainte şi ajunse sub streşina lui, cīnd auzi glas cu īnţeles:
    - Voinice, voinice, vino şi mă apără, că mult bine ţi-oi face.
    Fata se sui-n cuibar şi văzu ce văzu: un puişor golaş, gata să moară de frică.
    - Da ce cauţi tu aicea, singurel ? īl īntrebă fata.
    - Eu sīnt pui de balaur şi fraţi am mai avut, dar īmpăratul Vīnturilor mi i-a furat iar pe mama a dus-o departe. Stai colea līngă mine şi mă păzeşte.
    Fata nu mai zice nimic, ci stătu şi aşteptă. Peste cītăva vreme, iaca un şarpe grozav că se zvīrcoleşte īn văzduh şi se lasă către cele două suflete.
    - Cine-i aista ? īntrebă fata pe puiul de balaur.
    - Aista-i - īmpăratul Vīnturilor.
    - Īmpăratul Vīnturilor ? Dar cum se face că s-aseamănă cu neamul, vostru ?
    - Să-ţi spun. Şi neamul lui şi neamul nostru stăpīnesc văzduhurile.
    - Dar tu din ce soi de lighioană de tragi ?
    - Mama mea-i  Doamna Ceţurilor-şi-Negurilor-şi  Pīclelor toate; ea-i mai mare peste nouri şi promoroace; cīnd plīnge ea, curg căile pe pămīnt iar cīnd se piaptănă, s-aştern troienii pe cīmpuri. Īnţelegi acuma ?
    - Īnţeleg. Şi zici, de multă vreme vă duşmăniţi cu Vīntul ?
    - De cīnd lumea şi pămīntul. Iar trīnta noastră cu Vīnturile se-ntīmplă atunci cīnd s-aude tunetul şi se vede trăsnetul.
    - Toate bune pīnă acum - īncheie fata de-mpărat - dar drept să-ţi spun, nu ştiu ce-aş putea folosi īntre paloşele voastre.
    - Ai să vezi, frumoaso ! Vīntu-i un om tare ştrengar şi iubăreţ; cīnd vede o fată frumoasă, ori aude că s-ar fi aflīnd īncotrova, pleacă mort după dīnsa şi nu tincheşte din mers, pīnă cīnd n-o găseşte. Cum o găseşte, o apucă-n braţe, o sărută şi apoi se īntoarce de unde plecase.
    - Ei, dacă-i aşa, lasă !
    După asta nu trece multă vreme şi iaca şi Vīntul. Eu nu l-am văzut, ca să vă spun că-i aşa şi pe dincolo, dar dacă cu adevărat a fi avīnd chip de balaur, urīt ca el nu cred că se află pe lume altceva. Cum vine mai aproape, vede fata; cum o vede, haiti, se sfīrşeşte. Īi pică fecioara dragă şi pace ! Iar fata zice:
    - Taci, că-i bună şi asta !
    Şi stau aşa cīt stau, pīnă cīnd grăieşte Vīntul:
    - Dă-te, soro, la o parte, să mīnīnc pe puiul Ceţei şi apoi să mergem amīndoi pe pustiuri.
    - Bai, Vīntule, īi răspunse zīna, nu l-ai mīnca pe el. 
    Şi din vorbele acestea şi din altele, mīnia Vīntului, din grozavă cum era, se potoli, şi Vīntul plecă la urma urmei cu făgăduiala, că dacă va veni peste un ceas, zīna are să-i deie la ospăţ pe puiul Ceţei.
    Şi aşa, dragii mei, cu amīnarea asta, iaca vine şi īmpărăteasa Nourilor ca să-şi vadă cuibul şi să audă ce nici prin creştetul capului nu i-ar fi trecut. Dar vorba ceea: nici o faptă fără plată, că azi īţi scrie unul o jalbă şi tot īi dai de-o pereche de ciobote, dacă nu ştii mīnui condeiul, darmite cīnd scapi de la moarte un suflet de lighioană ca feciorul Ceţilor!
    - Şi cu ce-ai vrea să te mulţumesc, fetiţo ? o īntrebă Mama-Nourilor.
    - Cu nimica alta, decīt să mă duci pe tărīmul Soarelui, răspunse domniţa.
    - U, că prea mult īmi ceruşi şi drept să-ţi spun, că nu pot să-ţi īndeplinesc voia.
    Şi-i spuse doamna asta, că īmpărăţia ei ţine cu pace numai deasupra Vīntului-Bun, cīnd face ce vrea. Mai jos, nu poate veni, că intră īn sfadă cu el, dar nici mai sus către soare nu se poate sui, din pricina Vīntului-cel-Rău.
    - Dacă-i aşa, am să mai aştept - zise fata. - Să vii peste un an.
    - Am să viu,  răspunse īmpărăteasa şi se duse.
    La jumătate de an, aproape, iaca Vīntul din nou s-o īndemne la mers. Ci-i răspunde fata aşa:
    - Măi Vīntule, măi ! Cum să merg eu după tine, cīnd nici nu te ştiu, nici nu mă ştii. Eu īţi spun că-s fată de-mpărat mare, şi atīta. Mă crezi ?
    - Te cred.
    - Bun. Dar eu nu te-oi crede pe tine. Adă-ţi neamurile toate să le văd şi pe urmă ţi-oi da răspuns.
    Şi răspunse cel chip de balaur:
    - Eu n-am alt neam pe lume decīt pe Vīntul-cel-Rău. Vrei să-1 vezi ?
    - Vreau !
    - Ei, atunci să-l chem.
    Şi l-a chemat, şi, Doamne, cīt s-a fi īnspăimīntat domniţa cea frumoasă, cīnd a fi fost văzut sluţenia ceea de balaur. Dar ce era să facă: 
                        Rabdă inimă şi taci, 
                        C-altceva n-ai ce să faci !
    Iar Vīntul-cel-Rău, cīnd şi-a văzut cumnata, īi veni leş la inimă. Şi aşa cum putu, se furişă pe līngă dīnsa, şi-i spuse că i-i dragă. Iar zīna-i răspunse:
    - Dragă ţi-s şi-oi fi a ta, dacă-i lăsa pe-Mpărăteasa-Negurilor să mă plimbe pīnă-n cer.
    - O las !
    Şi lăsată a fost. Fata s-a simţit de la o vreme luată de un nour şi dusă tot mai sus, pīnă cīnd, atingīnd scara cerului, se sui pe īntinsoarea lui. Ce-i mai trebuia acum? O zi de drum pīnă la castelul de cleştear al Soarelui, unde s-ajungă şi să-şi vadă ibovnicul ei cel drag.
    Dar nenorocirea fetei era pesemne scrisă. Că Vīnturile văzīndu-se păcălite, īndată trimiseră veste mamei Soarelui, că picior pămīntean se află īn domnia ei.
    Nu ştiţi cine-i mama Soarelui ? Un cuvīnt: soră bună şi cinstită cu Moartea, cu Mama-Pădurii, cu Talpa-Iadului, cu Ciuma şi nu ştiu mai cine. Asta, cum aude, dă şfară īn ţară, că cineva vrea să-i fure inima feciorului ei. Căutări peste căutări, răscoliri peste răscoliri, umblete, şi la urmă, fata de īmpărat se vede prinsă, legată şi dusă la scaunul de judecată al hīrcii. Baba, nici una, nici două, o preface-ntr-un bob de sămīnţă şi-o zvīrle-n vīnt, iar vīntul o lasă pe pămīnt, să crească şi să-nflorească. Floarea ei la chip să samene cu chipul soarelui. Din răsăritul pe zare al mīndrului fecior şi pīnă-n sfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plīngă de dor, dar de atins, niciodată să nu-l atingă.
    Ce-i floarea asta, v-aş īntreba ? Ci eu socot că-i „floarea soarelui” cea galbenă şi mīndră. Şi cine-i ştie povestea, īntrebe-şi inima, ce zice ? Eu unul, drept să vă spun, mi-i jale de jalea ei:
         De jalea zilelor mele, 
         Plīng pe apă vălurele, 
         Păsări mici īn cuiburele; 
         De greul traiului meu, 
         Plīnge apa pe pīrīu, 
         Paserea īn cuibul său !


Tony Brill - Legende populare romāneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.