» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Floarea soarelui


  ... Pe vremea când vorbeau şi dobitoacele cum vorbim noi amu, cică era odată un împărat şi o împărăteasă. Tineri erau, de câţiva ani luaţi doar, dar ce folos că în casa lor era tot sfadă, căci n-aveau copchii.
    Dădu Dumnezeu şi într-o zi, împărăteasa intră în grădina palatului şi se aşeză pe o laviţă între flori şi aşa o îmbătă miroazna lor, că adormi dusă şi i se păru că i-a dat o femeie un inel de aur cu piatră scumpă; şi inelul, în mâna ei, se prefăcu într-o porumbiţă galbenă, care zbură spre soare răsare şi înapoi n-a mai venit.
    Cum se trezi împărăteasa, alergă la ghicitori, dar nici unul nu i-a tălmăcit bine visul.
    Când într-o zi, iată că dă să intre pe poartă o femeie bătrână, cu o caţaveică numai petici şi cu un băţ în mână. Împărăteasa tocmai era la fereastră şi cum o zări, trimise să o întrebe ce voieşte.
    Şi bătrâna spuse că e o drumeaţă şi cere ceva de pomană, că n-are o para să-şi ieie un sfert de pâne. Împărăteasa îi şi trimise răspuns, dacă nu ştie a tălmăci visele ?
    - Cum nu ? - răspunse mătuşa - numai să vedem cam ce. Da mai întâi să-mi daţi ceva de mâncare, că-s ruptă de foame.
    Împărăteasa îi trimise iar vorbă că îi dă, însă dacă i-a ghici bine; de nu, unde îi stă capul, are să-i steie picioarele. Şi după ce ospătă bătrâna, împărăteasa o chemă la dânsa şi îi spuse visul.
    - Înălţată împărăteasă - grăi mătuşa - mata ai să naşti o fetiţă. Şi fetiţa asta când o fi de optsprezece ani, are să vă lase şi are să se ducă în lume, să-şi caute singură ursitul şi înapoi n-are să mai vie. Şi crede ce-ţi spun, că eu îs Sfânta Sfintelor.
    Şi la vorba asta, bătrâna pieri.
    Ce-i de făcut ? De una, împărăteasa se bucură mult de vestea că va naşte o fată dar de ceialaltă, scârbă mare. „Auzi, să se chinuie ea atâta cu o fată s-o crească, s-o îngrijească şi când o fi să zică Doamne ajută, atunci să se ducă în lume. Nu se poate”, îşi zise, şi după toate gândurile, împărăteasa gândi: „eu am s-o îngrijesc; am s-o ţin numai în braţele mele; va dormi numai la sânul meu; o voi face să ştie ce-i dragostea nebună de părinţi, o voi creşte în frica lui Dumnezeu, să ştie că nu trebuie să treacă peste cuvântul părintelui. În sfârşit, am să-i caut un ginere şi am s-o dau eu după dânsul”.
    Şi în gândurile astea trecură luni şi împărăteasa născu o copiliţă ca o jucărie şi-i puse numele Florica.
    Şi, Doamne, cum o mai îngrijeau părinţii ! Da´ împărăteasa, care ştia ce-i spusese bătrâna, cum o mai păzea, cum o mai ferea... Ba să nu se deoache, ba să n-o ardă soarele iar când crescu de doi ani, îi împreună mânile şi o obicinui să zică după dânsa „Tatăl nostru”. Să sărute pe tată-său, pe dânsa; să le sărute mânile.
    La cinci ani, prinse a-i spune poveşti, a-i spune de mărirea şi puterea lui Dumnezeu şi că cel mai mare păcat al unui copchil e când nu ascultă de părinţi.
    Fetiţa le auzea şi le pricepea pe toate şi pe zi pe zi îşi îmbrăcă sufletul, îl hrănea cu putere, frică şi credinţă şi-şi iubea tot mai mult părinţii şi în ei vedea tot ce-i mai bun şi mai folositor pe lume; iar împăratul şi împărăteasa, ca să simtă în deplin fericirea copilărească, îşi închiseră atâta lumea, încât şi petrecerile de la palat le răriseră.
    Şi ani se trecură; fata se făcu tot mai frumoasă iar când ajunse naltă cât şi maică-sa, împărăteasa n-o mai lăsa de lângă dânsa şi nu voia să se uite decât în ochii ei şi odată închise uşa tuturor, ca nu cumva vreun străin să fure inima fetei şi s-o facă să se ieie după dânsul.
    Dar de la o vreme, în firea fetei prinse a se petrece ceva ciudat, că se tot uita la soare. Mai ales când răsărea, deschidea fereastra în larg, ca şi cum ar fi vrut ca razele lui să-i umple ei întâi odaia; iar când apunea, se urca în foişorul palatului şi de acolo îi privea apusul cu inima zbuciumată. Şi când soarele cobora şi cea din urmă treaptă, să intre în palatul lui de întunerec, ea scotea năframa şi i-o scutura în semn de „să ne vedem cu bine”. Apoi lua lumânarea şi se uita în cofa cu apă, să vadă de-i frumoasă; iar într-o seară, după ce răsări luna, fata îşi despleti părul ca aurul şi chemă pe maică-sa şi îi zise întinzându-şi părul la razele ei:
    - Mamă, nu-i aşa că-i mai frumos părul meu ca razele lunei ?
    - Mai, dragul mamei, pentru mine, mai - îi răspunse împărăteasa.
    - Mamă, nu-i aşa că e mai curată faţa mea ca a lunei ?
    - Mai, dragul mamei, mai.
    La care vorbă cică fata se întunecă de mânie.
    - Mamă, nu-i aşa că ochii mei îs mai frumoşi ca stelele cerului, roabele lunei ?
    - Mai, dragul mamei, pentru mine, mai. 
    La care vorbă cică stelele au pălit.
    Şi zile peste zile trecură şi luni peste luni.
    Fata prinse a fi tot mai gânditoare şi când soarele apunea, ofta adânc şi începu biata fată să se topească ca o iarnă şi să se ofilească ca o frunză în vreme de toamnă.
    Toţi doftorii şi vrăjitorii au fost aduşi şi toţi filozofii din împărăţie şi de prinprejur şi nimeni nu i-a putut da de capăt ce are. Ba că o avea gălbinare ba, că o fi o leacă atacată, ba că-i deocheată, ba că i-a dat cineva farmeci. Unul, una, altul, alta şi fata cu toată îngrijirea, cu toţi vracii, se topea, se topea de-a-n picioarele.
    A întrebat-o de sute de ori bieţii părinţi ce are, şi ea tăcea, tăcea molcom.
    Tăcerea asta îi dădu de grijă împărătesei; nu cumva o fi vreunul ascuns care i-a furat inima fetei, şi-şi aminti de vorba bătrânei. Şi se hotărî s-o şi mărite.
    Şi dădu o petrecere. Prinţi care de care se învârteau împrejurul fetei. Florica vorbea cu toţi, da nici unul nu-i cuprinse inima.
    - Nu vrei, fata noastră ? Uit-te pe cutare, pe cutare, e aşa şi pe dincolo.
    Şi câte petreceri n-a mai făcut după asta, şi fata tot nu se dădu dusă.
    - Nu mă mărit - le răspunse ea într-o zi - eu am să mă duc în lume. Eu mi-am ales ursitul şi el are să mă ia, că mă iubeşte şi mi-i drag !
    - Nu se poate ! - grăi împărăteasa. 
    - Cine e hoţul care ţi-a furat inima ? Cine e acel care vrea să ne fure mângâierea bătrâneţelor noastre ? Cine-i ? să-l ştim şi noi.
    Fata nu s-a putut ţine şi a spus părinţilor că ei i-e drag Soarele şi că o cheamă la palatul lui.
    - Cum ? grăi împărăteasa. Soarele ? Soarele ? Da el ce are cu tine ? De când ţi-a intrat în cap nebunia asta ? Auzi, mă bărbate ?
    Da el n-auzea, nu vedea. Lui i se păru ca visează ce îi spusese fata; iar codana le spuse:
    - Nu mă lăsaţi ? Să ştiţi că mâine viaţa mea are să fie ca o frunză pe apă.
    Ce să facă bieţii oameni ? Adunară sobor, să spuie şi boierimii ce i-a trăznit fetei lor prin cap.
    Lume multă se adună la împărăţie. Din toate colţurile ţării sosiră ghinărari, vlădici, doftori, filozofi, şi într-o odaie mare, poate cît grădina asta, se aşezară toţi pe lăiţi şi divane.
    Şi împăratul le spuse jetia.
    Unii ziseră s-o închidă într-o cuşcă de steclă şi s-o atârne în foişorul palatului; altul, s-o trimeată la călugărie; alţii, s-o mărite cu sila. Când, se ridică un bătrân nalt, cu barba albă ca argintul, care nu vorbise în viaţa lui niciodată în divan şi grăi:
    - Înălţate împărate, cinstiţi sfetnici, iertaţi-mă şi iertată să-mi fie vorba, că îndrăznesc şi eu să mă amestec neîntrebat în sfaturile domniilor voastre înţelepte. Părerea mea, ca om bătrân, trăit şi în bine şi în rău, este să-i dăm drumul fetii să se ducă în toată lumea ei. Că toate s-or opri pe lume dar dragostea bat-o s-o bată binele, nu. Şi apoi, după cine ? După sfântul Soare ! Bine că s-a îndrăgostit de Sf. Soare şi nu de cine ştie ce nemernic. Pe sfântul Soare n-o să-l găsească nicăierea şi are să vie iar înapoi cum s-a dus; ci de alta să ne fie grijă, că pleacă singură pe drum strein. Aşa că mă pun eu în putere, să văd dacă face să-i daţi drumul aşa de capul ei.
    - Găsim şi noi că-i bine - răspunseră câteva glasuri - ce spunea preacinstitul sfetnic şi boier al divanului, cutare, şi rugăm şi pe înaltul şi prealuminatul nostru stăpânitor, să ieie de bune cele auzite.
    - Du-te, fata mea - cică - i-a zis împăratul.
    Atâta aşteptă ea şi repede se duse în grajd, îşi alese un cal sprinten şi despletindu-şi cosiţele, le lăsă pe spate în valuri de aur şi, îmbrăcată băieţeşte, luă merinde şi arme trebuitoare, şi doar atât a zis:
    - Tată şi mamă, mulţămesc de creştere, de învăţătură, de binele ce mi l-aţi voit dar dacă e vremea când trebuie şi eu la râîndu-mi să mă leapăd de voi şi să mă lipesc de chipul ursitului meu, n-am ce face. De aceea vă sărut dulce mânile şi tălpile picioarelor şi vă rog să-mi daţi binecuvântarea.
    A fost plâns, a fost jale, a rămas împărăteasa mai mult moartă pe scânduri; dar inima vrăjită de cel mai nebun dor, n-o lăsa să se înmoaie ci, încălecând pe cal, ieşi ca o săgeată pe poartă.
    Însă abia se îndepărtă mai încolo şi calul îi vorbi cu glas omenesc:
    - Stăpână, avem să ajungem la un pod şi la podul cela au să-ţi iasă înainte trei urşi. Să nu te sperii, ci să scoţi paloşul şi să ameninţi numai că dai, că nu-s urşi şi ai să vezi ce-s.
    Şi-aşa a fost; a suit un deal, a dat într-o vale prin care trecea o apă şi peste care să făcea un pod de fier. Când să deie pe el, hop că îi iese de sub pod trei urşi, urşi, mă rog, ca toţi urşii, şi mormăiau. Calul păşi până la ei, ceea ce dădu fetei suflet, care scoase, după vorba calului, paloşul şi prinse a-l învârti şi să dăie şi mai multe nu, şi p-aci să taie pe unul, dacă nu auzea pe urşi glăsuind:
    - Stai, înălţată împărătiţă !
    Şi blănurile urşilor căzură jos, şi minune,.. erau bătrânul ce vorbise în sfat în folosul ei şi alţi doi sfetnici.
    - Să ne tai, împărătiţă, şi mai multe nu - glăsui bătrânul.
    - Apoi vă tăiam - zise fata. - Ce-aţi crezut, că vă jucaţi cu ţara în bumbi ? Doar nu-s eu degeaba fată de împărat.
    - Apoi mergi cu bine, dragă fată, şi Dumnezeu să-ţi împlinească dorul, că nu ne temem că-i muri ca un om de nimic.
    Şi, după ce fata împăratului îşi luă rămas bun, o porni înainte ca vântul.
    Şi merse ea şi merse, merse zi şi noapte fără odihnă, spre soare apune şi ajunse la o colibă înaintea căreia găsi o bătrână pe un scăunel, urzind aţă mai subţire ca a păianjenului şi mai neagră ca noaptea.
    De la coliba ceea se sfârşea pământul; de acolo era gol nesfârşit şi, pe un nor departe, departe, în jos de tot, se făcea un palat ce strălucea ca sticla în bătaia soarelui. Soarele era amu trecut de amiază şi parcă tot îi râdea fetii.
    Fata, cum ajunse înaintea colibei, zise bătrânei un „sărut mâna” şi întrebă:
    - Mătuşică, nu cumva ştii unde e palatul Soarelui, pe aici ? 
    - Da ce ai cu dânsul ? întrebă bătrâna.
    - Apoi eu sânt ursita lui - grăi fata.
    - Ursita lui ? - făcu baba, uitându-se cu băgare de seamă la ea. Şi după ce văzu că e fată, urmă. - Ehei, dragul mătuşei, câte ursite n-a avut Soarele de la zidirea lumii până azi şi câte n-are să aibă de azi nainte încolo !
    Fetii îi dădu ca şi cu foc prin inimă la vorba asta şi grăi:
    - Vai, mătuşă, ce vorbeşti dumneata, că el cum mă vedea dimineaţa, se făcea la răsărit ca focul, la amiază, când stăm la masă, sta şi dânsul şi parcă se hodinea în sufletul şi mintea mea, şi pe la toacă era aşa de frumos ca o oglindă şi se uita la mine aşa cu căldură, şi ce căldură, de ardea şi inima în mine şi când apunea, parcă plângea. Uite-l-ăi şi acum, cum se uită la mine - Şi fata râse de fericire.
    - Vai de capul tău, fată hăi, dacă crezi aşa. Să-ţi spun eu. Eu sânt Noaptea, mama Amurgului şi le ştiu toate. Dacă l-ai văzut roşu dimineaţa, e că-i e ruşine de cele şapte zile ale săptămânii, care se scaldă în fiecare dimineaţă dezbrăcate în apa Sâmbetei, de la celălalt capăt de pământ; că stă la amiază, e că stă şi crângul lumii. Atunci oamenii se aşează la masă şi toate patimile şi toată truda stă o clipă. Şi dacă e limpede şi cu o căldură dulce pe la toacă, e că atunci se coc mai bine semănăturile şi le dă dulceaţa trebuitoare; iar seara dacă ţi s-a părut că plânge, e că e trudit de atâtea lucruri şi fărădelegi ce le-a văzut peste zi.
    - Eu nu ştiu, mătuşe - răspunse fata. - Eu mă duc să-l întreb dacă e adevărat ce spui.
    - Eu te pot şi ajuta dacă vrei - răspunse bătrâna - da înapoi să ştii că nu mai nemereşti. - Şi deschizând uşa bordeiului deodată feciorul Nopţii, întunerecul suflă şi făcu o punte până la palatul de pe nor.
    - Uite, pe asta ai să treci - vorbi bătrâna, şi fata o luă pe puntea ceea, că părea un nor de vară ce se întinde peste ogoare şi mai întuneric.
    Şi ajunse la Soare la poartă. Soarele tocmai era acum la toacă, ca o lacrimă într-un ochi albastru.
    În ograda Soarelui, în vremea aceea, pe un pat de aur şi între patru brazi de argint, mama Soarelui, lumina, cosea cămeşi de foc şi aur, pentru fecioru-său Soarele. Şi venea un miros de flori, de te adormea.
    Cu inima tremurând şi apucată de o presimţire amară, fata împăratului stătu locului: „să bată, să nu bată”. Când numai ce auzi o mulţime de glasuri de fete venite din ogradă.
    - A mai venit o surioară ! A mai venit una !
    Repede se scoală mama Soarelui şi întreabă:
    - Care-i la poartă ?
    Aici Florica, de voie, de nevoie, descălecă şi bătu cu sufletul stins de deznădejde şi de zăpăcită ce era.
    - Eu, om pământean - răspunse ea.
    Când deschide Lumina poarta, văzu în faţă un băietan.
    - Ce cauţi tu, străine, la poarta casei mele ? Cine te-a azvârlit ? Ori, Noaptea te-a îndreptat la mine şi Amurgul te-a adus !
    - De, maică - răspunse fata - ei m-au îndreptat. Nu sânt băiet, ci fată.
    - Şi ce cauţi ? Şi tu ai venit după fecioru-meu ?
    Şi apucând-o de mâini o duse într-o grădină din faţa casei, într-o lume de flori, de parcă toate florile de pe pământ erau strânse acolo, care, cum zăriră pe Florica, prinseră a râde unele la altele, a o împresura, a i se sui pe la urechi, prin păr, prin sân. Şi glăsuiră:
    - E fată, e fată ! Nu-i băiet ! Bine ai venit ! bine ai venit !
    - Vezi acestea - zise Lumina - toate au fost nişte nebune ori nişte semeţe; s-au îndrăgostit de fecioru-meu ca tine şi nu s-au putut stăpâni de focul lui şi au venit până aicea. Şi iată că înapoi nu s-au mai întors; le-am prefăcut pe toate în roabele lui.
    - O maică - grăi fata - să fie cu putinţă ce spui ! Şi când ai şti ce foc, ce dor m-aduce aicea, ţi-ai face pomană şi m-ai lăsa măcar o clipă să vorbesc cu dânsul; să-l întreb dacă e adevărat. Că părinţii mei m-au crescut închisă şi eu nu l-am văzut decât pe dânsul şi l-am îndrăgit, că razele lui mi-au împodobit părul şi mi-au umplut sufletul de sănătate. 
    Şi Florica înşiră aceleaşi tânguiri ca şi Nopţii.
    - Aaa, mamă, sări deodată Luna din pat - asta-i ceea de care mi-a spus frate-miu, că seara când să intre pe poartă, dânsa îi face semn cu năframa şi am văzut-o şi eu, că pe urmă îşi despletea părul şi chema pe maică-sa şi o întreba: „nu-i aşa, mamă, că părul meu e mai frumos ca razele lunei ? Nu-i aşa că faţa mea e mai curată ca a lunei ? Nu-i aşa că ochii mei îs mai frumoşi ca stelele, roabele lunei ?” Ce aveai tu cu mine, fetico, de-ţi puneai frumuseţea alăturea cu a mea ? Ai fi vrut tu să fii şi lună, nu-i aşa ? Bine ! Fiindcă ai avut nebunia să ai aşa gânduri, să ştii că nu mai ieşi cum ai intrat. Să mi-o prefaci, mamă - grăi Luna către Lumină - într-o floare, să râdă şi curcile; ce-i nalba cea lungă, păpălungă, ce-i văzdoaga cea bătrânicioasă, şi mai şi. Să n-o poată pune nimeni în piept şi nici în păr.
    Şi lumina doar suflă asupra fetei şi întâi îi încremeni viaţa într-însa; ochii i se închiseră cu un geamăt plângător şi trupul începu a i se topi ca un drob de sare în apă caldă, şi de la picioare prinse a înverzi, a înverzi subţire, subţire ca un băţ şi naltă, naltă, a întinde nişte frunze verzi aspre şi late, şi doar într-o turtă cu seminţe lungăreţe, şi lată ca o pălărie, după care Lumina o blestemă:
    - Fiindcă ai râs de fie-mea, menită să fie regina nopţii în veci, să nu poţi vorbi niciodată şi să creşti prin păpuşoaie şi-n grădini şi să râdă toate florile de tine, ca una fără rost şi fără chip de floare.
    Şi lumina o lăsă aşa colo, să i-o arate şi lui fecioru-său, Soarele, când o veni, să râdă şi dânsul.
    Dar Soarele când veni şi o văzu aşa dezbrăcată, n-a râs, ba i se făcu şi milă de dânsa şi bănui de ce a lăsat-o aşa.
    Luna atunci voi s-o smulgă cu totul dar Soarele luând un mănunchi de raze, îi făcu fetei o coroană împrejurul rodului.
    - Aşa - cică, ar fi zis Luna - vreasăzică tot a fost ceva. Bine ! Atunci asta să-ţi fie soră de amu.
    Mai mult, Soarele, ca să-i facă în ciuda soră-si, ca să se prăşească şi mai mult în grădina lui floarea asta, i-a înmulţit seminţele şi i le-a copt; iar maică-sa Lumina, de ciudă, a smuls toată sămânţa şi a azvârlit-o în vânt.
    De atunci, măi băieţi, floarea asta se găseşte în toate grădinile şi ogoarele şi i se zice de unii „sora soarelui” şi de alţii „floarea soarelui”. 


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.