» prezentare
» bibliografie
» pesteri
» spiritual
» idei
» statiuni balneoclimaterice
» drumuri spre lacuri
» trasee Bihor-Vladeasa
» buletin informativ - localitatile Romaniei
» legende
» folclor
» terapie
» muntii nostri
» album cu poze din Romania



 Marcian David Bleahu



  << Inapoi la subiect
Floarea soarelui


    Ştefan Vodă avea o fată mută dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit păreche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vraci şi cu toţi cărturarii timpului dar n-a dat de leacul muţeniei.
    La urmă, aşa, într-un amurgit de vară, vine la domn o babă aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecît odrasla lui dragă are să prindă la grai.
    Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire.
    Pe capul stăpânitorului era însă un blăstăm. Cum se făcu, că Piază-Rea aude de gândurile domnului şi ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi găseşte stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă; zicea tânguios:
    - Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.
    Soarta-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
    - Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.
    Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, să jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod.
    În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărească duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.
    Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea.
    Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Dă ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridică turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blastăm şi i-a topit chipul în floare galbenă.
    Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunei. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunerecului, tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
    Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pămîntean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibe îndeaproape spre mângăiere.
    De atunci, „floarea soarelui”, cu faţa ei galbină şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorindu-şi sărutarea mântuitoare.


Tony Brill - Legende populare româneşti - Minerva
Copyright © 2005—2019 e-calauza.ro. Toate drepturile rezervate.